22

de milioane de copii nenăscuţi şi-au pierdut viaţa în perioada 1958-2012 în România

800

de milioane de dolari generează anual industria avortului

20

de milioane de noi infecţii cu transmitere sexuală înregistrate anual

144

% este procentul cu care creşte riscul de abuz asupra copiilor în cazul femeilor care au făcut un avort

Video

Trailerul cărții

Scrisoare către copilul meu

Mesaje de la cititori

Andreea Ogăraru

Andreea Ogăraru

Am citit pe nerăsuflate cartea, care mi-a picat în braţe într-un moment în care eram cu adevărat implicată în studierea acestui fenomen pe meleagurile noastre româneşti. Este uimitor să poţi avea acces la atât de multe informaţii şi explicaţii precise despre ceea ce înseamna avortul şi totuşi sa poţi influenţa atât de puţin desfăşurarea lui.

Cătălin Apostol

Cătălin Apostol

În condițiile în care o viață incipientă este adesea considerată – în funcție de circumstanțele în care apare – fie „copil așteptat”, fie, dimpotrivă, „sarcină nedorită”, cartea reușește să pună degetul pe rană și să arate cum practica „întreruperii de sarcină” nu reprezintă un succes ce restaurează bunăstarea celor implicați, ci finalitatea unui șir de atitudini iresponsabile și de desconsiderare a vieții și a naturii umane.

Roxana Puiu

Roxana Puiu

În sfârşit, o carte care reuşeşte să pună în lumina cititorilor o perspectivă mai amplă asupra problematicii avortului din punct de vedere social şi familial. Era nevoie de această carte, pentru a completa viziunea în care singura responsabilitate de a păstra sau de a curma viaţa fătului revenea doar femeii.

Din carte

Titlu

 AVORTUL

Ultima exploatare a femeilor

bărbaţii l-au impus

bărbaţii domină prin el

bărbaţii îl pot combate

de Brian E. Fisher

Cu o prefaţă la prezenta ediţie
de Andreea Ogăraru

Editura ProValori Media, Bucureşti, 2014

Cuprins

Prefaţă la ediţia românească        5
Mulțumiri    10
Introducere: „Titlul cărții tale nu are logică”            11

Capitolul 1   O problemă exclusiv feminină?    18
Capitolul 2   Legea are întotdeauna dreptate… nu?      30

BĂRBAȚII L-AU IMPUS
Capitolul 3   O istorie a bărbaților care se poartă urât    36
Capitolul 4   Dreptul femeii, legiferat de bărbați              46

BĂRBAȚII DOMINĂ PRIN EL
Capitolul 5   Plivirea grădinii             63
Capitolul 6   „Te voi iubi și mâine dimineață”             80
Capitolul 7   O alegere informată?      87
Capitolul 8   Ceva „sigur” și „rar”?      95

BĂRBAȚII ÎL POT COMBATE
Capitolul 9   Vidul de bărbați            114
Capitolul 10             Bărbații îi pot pune capăt           136

Note                 157
Index               180

Surse de informare în limba română         186
Lista centrelor de consiliere în criza de sarcină        187

Prefaţă la ediţia românească

Am citit pe nerăsuflate cartea, care mi-a picat în brațe într-un moment în care eram cu adevărat implicată în studierea acestui fenomen  pe meleagurile noastre românești. Este uimitor să poți avea acces la atât de multe informații și explicații precise despre ceea ce înseamnă avortul și totuși să poți influența atât de puțin desfășurarea lui. Nu puține sunt vocile care susțin că nici Hitler, nici alți mari dictatori ai lumii, nici războaiele ori fenomenele naturale distructive nu au reuşit să facă atâtea victime cum a făcut-o practicarea avortului, uciderea pruncului în ceea ce trebuia să fie cel mai sigur loc de pe pământ, pântecele mamei.

Brian E. Fisher ne expune un istoric al legalizării avortului în America cu atât de multe date precise, nume importante despre care știm sigur că nu o dată și-au scos colții pentru a  arăta direcția lucrurilor chiar și către nații și rase față de care nu aveau niciun drept moral or legal de control, încât nu mai putem nega faptul că se duce o luptă incredibilă împotriva familiei, împotriva purității și inocenței. Când a început nebunia în America? În zorii revoluției sexuale, când acești mari promotori ai dezumanizării, pornind de la descendenții lui Charles Darwin și până la mari profesori ai unor universități de prestigiu, mari magnați ai imperiilor financiare ce dăinuie până astăzi, precum și importante personalități din media cu aria de influență extrem de largă, au hotărât să împovăreze femeia cu cea mai mare „responsabilitate” posibilă: dreptul de a lua viața la a cărei tainică creare în propriul pântece ea însăși a contribuit. Spun responsabilitate între ghilimele, pentru că de multe ori ni se impun drepturi ce sunt peste puterea noastră de decizie, ce ne determină să ne negăm propria existență, să ne anulăm posibilitatea de a merge mai departe prin ereditate către infinit.

Ce a vrut revoluția sexuală? A vrut sex fără prejudecăți, libertinaj, lipsă de responsabilitate, „egalitate“ între femei și bărbați, pornografie acceptată și larg folosită, plăcere nelimitată și egoism.

De curând am citit în blogosfera românească un articol care prezenta revoluția din 1989 și ca o revoluție sexuală, ce a adus, desigur, liberalizarea avortului ca una din primele măsuri legislative, ca fiind o prioritate în schimbarea României.

Există persoane comune celor două lupte pentru promovarea avorturilor atât în America, cât și în România?! Desigur, nelipsitul George Soros…

***

Autorul cărţii vede foarte bine că bărbații sunt „foarte“ responsabili pentru flagelul la care s-a ajuns, căci ei au luptat și militat prin mijloace de comunicare eficiente, atent gândite, sub paravanul unor feministe mai mult sau mai puțin naive, care au crezut poate cu adevărat că le fac un bine femeilor sarace, bolnave ori neinstruite dându-le dreptul și indicația de a avorta. Americanii doreau să curețe rasa prin eugenie înainte ca Hitler să pună așa ceva în aplicare în Europa. Fapt ce i-a făcut pe marii magnați ai industriei avortului să caute o altă cale, mai subtilă, căci opinia publică începea să reacționeze. Şi au găsit-o sub paravanul unor instituții ce ne conduc astăzi în numele dreptății și egalității, luând măsuri clare împotriva tuturor celor ce se opun alinierii la noile concepte moderne, după cum veți regăsi explicit în paginile cărții. Da, cartea este o mărturie vie a istoriei Americii după legalizarea avortului, merită citită chiar şi numai pentru a ști exact care sunt acele persoane care ne zâmbesc din spatele ecranelor de televiziune, împingându-ne către moartea propriului suflet. Căci unele ne sunt poate simpatice.

Dacă o vreme le-a mers, acum cu siguranță se cunosc prea multe date care în mod normal trebuie să reducă drastic numărul avorturilor. Fără a lua în considerare implicațiile de natură religioasă, trebuie să vedem exact efectele medicale și psihologice ale avorturilor, extrem de grave și cu consecințe pe termen lung asupra femeii ce a avortat, asupra familiei în ansamblul ei ca mediu de viață și echilibru, dar mai ales asupra copiilor viitori ce se vor naşte din pântecele mamei care a avortat. Știința a demonstrat deja că prin avort nu se elimină totul din uterul mamei, există molecule și energii care rămân acolo și se impregnează în noul făt, precum și în sângele mamei care se chinuie otrăvită din interior, fapt ce duce la depresii, tentative de sinucidere, coșmaruri, regrete, furii necontrolate. Se chinuie și mama, și noii copii. Cartea este plină de statistici exacte care pot lămuri toate aceste aspecte ale efectelor secundare.

***

În România nu avem așa de multe date și statistici, dar există surse pe care ne putem baza. Între 1958 şi 2008 s-au înregistrat 22 milioane de avorturi. Aici nu cred că intră fetele minore care făceau întreruperi la cerere în niște cabinete ginecologice aflate la parterul câte unui bloc din cartier. Asta înseamnă că fiecare femeie a făcut în medie cam trei avorturi declarate.

La noi, numărătoarea cazurilor a început din 1958, pentru că în 1957 se dăduse legea de legalizare a avorturilor în urma propagandei începute în anii ’50 (pentru avort) desfășurată în România după planul sovietic al lui Lenin, ce hotărâse astfel emanciparea femeii. Foarte ciudat ca în nucleul comunismului să se exercite aceleași practici și viziuni ca în nucleul liberalismului occidental.

1965 a fost recordul absolut al întreruperilor de sarcină, potrivit datelor oficiale. În anii ’80 au avut loc mai multe avorturi decât nașteri, deși devenise interzisă practica din 1966. Numai că femeilor nu li s-a spus nimic care să le lumineze mințile, totul era o strategie demografică, pe când părinții aveau nevoie să învețe valoarea vieții, să fie educați pentru a respecta și prețui originalitatea, unicitatea și irepetabilitatea ființei umane. În 1990, când s-a liberalizat din nou avortul, clinicile de stat ori private nu mai făceau față cererilor, fetele se chiuretau în serie, dornice să se arate moderne, emancipate și disponibile pentru partenerii lor. Niciuna dintre aceste fete nu a știut că pruncul este viu din momentul concepției, că are statutul de ființă umană. Nici mamele nu s-au îngrijit să le spună asta, nici medicii ori profesorii… A fost doar mișcarea începută de poetul Ioan Alexandru ce și-a asumat educarea tinerilor în scopul conștientizării vieții nou create. A ajutat enorm, dar nu suficient, din păcate.

***

  Am avut odată o prietenă deosebit de frumoasă și îndrăgostită foarte tare de prietenul ei. Se logodiseră la biserică, fiindcă ea dorise să fie sigură de relaţia lor, iar el acceptase. De altfel, nu erau practicanți. Făcuse patru avorturi în mai puțin de doi ani, deși aproape locuiau împreună, deși știau și părinții de faptul că trăiesc împreună, că ea rămâne în mod frecvent însărcinată. Spunea că a făcut avort cu un fel de mândrie care, în inocența ori nebunia ei, însemna cumva că partenerul îi aparţine, că și-au lăsat reciproc un semn pe viață de care niciunul dintre ei nu se putea debarasa. Apoi au urmat consumul de alcool, drogurile și bătăile. Totul s-a terminat dramatic pentru amândoi, am aflat mai târziu, căci dispăruseră fără urmă. Însă lângă ei au fost acești părinți, pasivi, cu educație și posibilități materiale, care prin atitudinea lor i-au încurajat să meargă spre prăpastie. În ce fel or fi trăit mulți dintre părinții din generația noastră de sunt așa de limitați în dăruirea și acceptarea dragostei profunde este o întrebare pe care mi-o pun adesea, căci văd și observ prin natura activității mele zidurile dintre tineri și familiile lor.

***

Putem, oare, să spunem că feminismul a reuşit? În mare parte, feminismul a eșuat, aș spune eu argumentând simplu. Cum poate femeia să fie egală cu bărbatul în condițiile ierarhice impuse de societatea actuală? Femeia ce îi cară servieta bărbatului îi este egală? Femeia care este amenințată, înjurată, pusă în pericol în trafic împreună cu copiii ei este egala bărbatului? Femeia care la o coadă spontană se trezește în spatele bărbaților ce s-au grăbit să se așeze primii este egală bărbatului? Femeia care este cumpărată pentru favoruri sexuale, exploatată, traficată, vândută este cumva egală bărbatului? În ce este femeia egală barbatului, în poziții de leadership, în management?

Da, femeia avansează tot mai mult pe treptele ierarhice ale unor cariere de succes, în timp ce tot mai mulți bărbați își fac programare la mani-pedi și pensat. Femeile se masculinizează și bărbații se feminizează. Unii autori, mai curajoși, spun chiar că bărbatul este noua femeie, numai că el nu își poate asuma pe deplin acest rol, din motive lesne de înțeles.

***

Este avortul o formă de sclavie modernă? Este avortul un business ce generează profituri incredibile? Este avortul susținut de marile corporații prin fundații aparent făcătoare de bine, ce promovează eugenia și controlul populației? Ce mai este astăzi familia? Ce mai este femeia și ce mai este bărbatul? Ce mai rămâne din copilul nostru supus pe toate căile și canalele posibile la pornografie și educație libertină încă de la vârste fragede? Putem răspunde la aceste întrebări?

Să încercăm a răspunde, a ne gândi, a deschide inimile nostre către iubire  și a ne aduce aminte că în limba română, așa cum ne-a rămas ea moștenire din Pravila de la Govora ori din Pravila lui Matei Basarab, nu există cuvântul avort, ci „uciderea de prunc”, ori „lepădarea de copii”.

 

Andreea Ogăraru

Introducere

„Titlul cărţii tale nu are logică”

Avortul, ultima exploatare a femeilor
E ridicol titlul, nu?

Avortul nu exploatează femeia, o emancipează. Avortul este dreptul legiferat al femeii de a face orice vrea cu propriul corp. Avortul a eliberat femeile din cătușele dominației bărbatului și din sclavia biologică. Este un pas înainte spre egalitatea femeilor cu bărbații și a ridicat valoarea și rolul femeilor în societate.

Avortul este o alegere, iar alegerea înseamnă putere.

Bărbații l-au impus. Bărbații domină prin el. Bărbații îl pot combate.
Ce mai e și asta cu bărbații? Cum domină bărbaţii prin el? E nebunie curată. De ce l-ar promova bărbații? Nici măcar nu beneficiază de dreptul legal de a influența decizia femeii de a avorta sau nu. Societatea nici măcar nu le permite să vorbească despre asta.

Ni se spune că avortul nu are nimic de a face cu bărbații. Și că e un uriaș pas înainte în ceea ce privește drepturile femeii.

Există trei argumente foarte bune în acest sens:

  1. Avortul este legal în SUA, iar legea le împuternicește doar pe femei. Decizia istorică dată în 1973 de Curtea Supremă a SUA în cazul Roe vs. Wade le-a răpit bărbaților orice drept de a decide cu privire la protejarea sau curmarea vieții unui copil aflat în pântecele mamei. Judecătorii au decis că dreptul la avort depinde exclusiv de decizia femeii. Au găsit că acest drept se baza pe al Paisprezecelea Amendament sau pe al Nouălea Amendament al Constituţiei SUA [1]. Dar nu a găsit nicio autorizare legală care să-i permită tatălui să-și spună cuvântul legat de soarta propriei progenituri.

În două cazuri de avort ulterioare, Curtea a exclus o lege care cerea consimțământul soțului pentru avortul soției și o alta care cerea ca el să fie notificat când soția era pe drum spre clinica de avort. În legătură cu acest ultim caz, Curtea s-a pronunțat astfel: „Nu se poate pretinde că interesul tatălui cu privire la bunăstarea fătului are aceeaşi valoare ca protejarea libertății mamei” [2]. Din punctul de vedere al Curții Supreme, bărbații nu au niciun fel de drept în legătură cu vlăstarele lor. Așa-numitul drept la intimitate, spune Curtea în argumentarea deciziei în cazul Roe, „este suficient de larg pentru a cuprinde decizia unei femei de a termina sau nu propria sarcină” [3] – dar se pare că și pentru a cuprinde interzicerea oricărui drept al tatălui cu privire la aceasta.

  1. Avortul este o procedură chirurgicală care, din motive evidente, implică exclusiv corpul femeii. Deoarece femeile sunt dotate optim pentru a hrăni şi adăposti în condiții propice vieții ființa umană în curs de dezvoltare intrauterină, orice schimbări aduse acestui proces trebuie să aibă loc în interiorul corpului femeii. Avortul este o operație chirurgicală care nu poate fi aplicată bărbaților. De aceea, bărbații nu ar trebui să poată „dicta” dacă aceasta poate să fie sau să nu aplicată unei femei.
  2. În America zilelor noastre, 40% din nașteri sunt în afara căsătoriei [4]. Din moment ce 24% din mame își cresc copiii în absența unui tată [5], femeile sunt tot mai responsabile pentru copil nu doar pe parcursul sarcinii, ci și după ce acesta s-a născut.

Adesea vorbim despre avort în termeni biologici, restrângând conversația la viața din pântece. Dar implicațiile creșterii copilului după naștere fac foarte mult parte din decizia de a avorta.

Dacă tatăl copilului a abandonat-o pe mama gravidă, aceasta rămâne într-o situație foarte dificilă. Ea se confruntă nu numai cu stresul emoțional și fizic al purtării copilului până la naștere, ci și cu anticiparea schimbărilor drastice de stil de viață, cheltuieli și statut social survenite după naștere.

Impactul asupra stilului de viață și starea financiară sunt principalele motive pentru care femeile aleg să avorteze în zilele noastre. Un studiu realizat în 2004 de cercetătorii de la Institutul Guttmacher, o organizație pro-avort, pe un eșantion de 1.209 femei le-a cerut acestora să spună de ce fac avort.

Cel mai frecvent motiv menţionat a fost: „un copil mi-ar schimba dramatic viața” (74%) și „nu-mi pot permite un copil acum” (73%) [6].

Din moment ce tot mai mulți bărbați lasă femeile gravide și fără niciun ajutor financiar, emoțional sau concret, decizia de a avorta cade pe umerii sexului responsabil pentru întregul proces de creștere a copilului. Scriitoarea Kathleen McDonnell rezumă aceasta foarte bine: „Femeile sunt cele care poartă copilul. Femeile sunt încă în mare parte cele responsabile de îngrijirea și creșterea copilului. Corpul și viața noastră sunt în joc, așa că și decizia trebuie să fie tot a noastră” [7].

Într-un editorial scris ca răspuns la o petiţie în favoarea copiilor nenăscuți trimisă de nişte băieți de liceu, Connie Schultz, de la publicația Cleveland Plain Dealer, s-a exprimat diferit: „Cum își imaginează acești băieți că pântecele unei femei este treaba lor? Cum își imaginează asta bărbații, în general?” [8]

Într-adevăr, cum poate fi avortul altceva decât o decizie aflată în puterea femeilor? Din moment ce legea sprijină dreptul femeii de a alege, din moment ce biologia permite aplicarea procedurii de avort numai asupra femeii, iar femeile sunt într-o măsură tot mai mare responsabile de creșterea copiilor, fiind abandonate de bărbați, de ce ar trebui bărbații să aibă ceva de spus?

Pentru mulți bărbați e tocmai bine că nu au dreptul de a spune ceva. Scopul lor de a se folosi de femei pentru propriile plăceri egoiste a fost pecetluit. Acum se bucură de o nouă libertate, de o nouă emancipare, tocmai datorită „dreptului de a alege al femeii”.

Acest scop are prea puțin de a face cu emanciparea femeii. De fapt, neîncetata promovare a avortului de către bărbați exploatează femeia în cel mai personal, mai incapacitant şi mai lipsit de respect mod cu putinţă. Este un nou instrument de persecutare și degradare a femeilor, care le îndepărtează și mai mult de dezideratul egalității între sexe. Şi prin care bărbații afectează enorm bunăstarea fizică și psihică a milioane de femei și a familiilor acestora.

Astfel, noi, bărbații, ne putem permite să fugim de responsabilitate fără a da socoteală nimănui. Putem aduce în apărarea noastră aceeași scuză pasivă pe care am luat-o în brațe de milenii: „E vina ei. Responsabilitatea ei. Nu a mea!”

Atunci cum se face că avortul este promovat în cultura noastră ca o alegere a femeii? E corpul ei. E viața ei. Dacă bărbații sunt vinovați pentru avort, de ce doar femeile își asumă întreaga responsabilitate pentru alegerea pe care o fac și consecințele acesteia?

Răspunsul este simplu: exact asta îi avantajează pe bărbații pro-avort, cărora promovarea unei astfel de viziuni le convine.

Primele feministe se opuneau cu patimă avortului, înțelegând că această practică exploata femeile și le făcea rău.

De fapt, titlul acestei cărți, Ultima exploatare a femeilor, nici măcar nu îmi aparține. L-a inventat, pentru a descrie avortul și impactul lui asupra femeii, Alice Paul, autoarea primului Amendament pentru Egalitate în Drepturi din America. Alice Paul era feministă.

Dar iată că timpul, banii şi campaniile eficiente de marketing și comunicare au schimbat gândirea oamenilor.

Și, în timp ce bărbații își îndeplinesc propriile scopuri sociale și personale, femeile care le cad victimă își celebrează propria exploatare, numind-o un drept. Cultura noastră a înghițit o minciună, iar acum milioane de femei se bucură de propria degradare.

Femeile nu sunt singurele victime ale avortului. Azi multe mii de bărbați își plâng copiii pierduți pe care legea nu le-a permis să și-i apere. Nenumărați alți membri ai familiei, de ambe sexe, sunt şi ei profund afectați de avort.

Și, desigur, mai sunt 55 de milioane de ființe umane de ambe sexe care și-au pierdut viața în urma avortului – acestea sunt cele mai nevinovate dintre victime.

Dacă sunteți femei și regretați că ați făcut avort, e important să știți că nimeni nu vă disprețuiește și nici nu vă judecă. Dacă nu aţi găsit încă milă, compasiune și har, sunt sigur, totuşi, că o veţi face.

Dacă sunteți bărbați și aveți regrete după avortul unui copil, să știți că mi-am petrecut ceva vreme cu bărbații aflați în această situație și care acum sunt răniți profund. Mulți sunteți autorii morali ai faptei, prin presiunea transmisă, prin pasivitate sau pur și simplu prin faptul că v-aţi deschis portofelul în acest scop. Unii dintre voi se poate să-și fi dorit cu disperare copilul, dar legea nu le dădea niciun drept. Indiferent de situație, ați pierdut enorm. Există speranță și vindecare și pentru voi, sper să le găsiți.

Dacă sunteți femei și nu regretați decizia de a fi făcut cândva avort, ba chiar vă pronunțați în favoarea dreptului la avort, să știți că nu vă disprețuiesc și nici nu vă judec. Avortul este legal, iar voi v-ați exercitat dreptul conform legii. Vă îndemn, totuși, să vă confruntați cu realitatea efectelor ulterioare ale avortului și cu impactul oribil al acestuia asupra societății și femeii în general. Și vreau să vă provoc la o dezbatere, argumentând împotriva ideii că avortul e un pas înainte spre egalitatea dintre sexe. Nu e deloc așa. Sunteți manipulate într-un mod teribil de nedrept și de incorect.

Dacă sunteți bărbați și vă pronunțați în favoarea avortului – indiferent că ați fost implicaţi sau nu într-unul –, vă provoc să citiți această carte și să cântăriți datele pe care vi le prezint. Sper ca măcar să vă asumați responsabilitatea cu privire la rolul vostru și să recunoașteți impactul degradant pe care această practică o are asupra femeilor, bărbaților, familiei și societății. Faptul că promovați în mod activ sau pasiv avortul distruge tot ceea ce conferă măreție unei țări democratice. Nu este o opinie. Este un fapt.

Iar bărbaților care pretind că sprijină viața și adevărata egalitate între sexe le spun următoarele: nu se va pune capăt avortului până nu faceți ceva. Ca unul care am stat şi eu pe tușă ani de zile, fără a face nimic pentru a proteja femeile și copiii nenăscuți, vă îndemn să citiți cartea și să acționați. În ultimul capitol, vă ofer și câteva recomandări constructive cu privire la ceea ce puteți face.

Din moment ce bărbații sunt cei care au impus avortul, această practică ar dispărea de la sine dacă bărbații şi-ar uni eforturile cu ale femeilor într-o cooperare pe picior de egalitate pentru a curma atâta moarte și suferință din societate.

Dacă vrei să afirmi viața, nu sta cu mâinile în sân. Când nu faci nimic, ești irelevant. Și nu vrei să fii așa.

 

Lucruri ce ţin de bucătăria cărţii

Nu folosesc termenul „pro-alegere” (pro-choice) aici decât în citate. Folosesc termenul „pro-avort” sau „apărător al avortului”. Nu că aș vrea să-i supăr pe cei care favorizează avortul, dar termenul este inexact și induce în eroare.

Există o convingere larg răspândită că poți fi pro-alegere și fără să fii pro-avort. Asta ar însemna că sprijini dreptul de a alege avortul, dar în general îţi dorești ca acesta să nu se întâmple.

„Pro-alegere” înseamnă că te pronunți în favoarea opțiunilor, a alegerii. Iar a fi pro-avort înseamnă să te pronunți în favoarea legalizării și practicării avortului.

Eu sunt cât de pro-alegere se poate. Sunt pentru posibilitatea femeilor de a avea nenumărate opțiuni: unde să meargă la facultate, ce carieră să-și aleagă, cu cine să voteze, dacă vor sau nu să conducă afaceri, să facă ce vor în timpul liber, să intre sau nu în politică etc.

Totuși, nu cred că vreo persoană – fie ea bărbat sau femeie – ar trebui să dispună de opțiunea de a-i lua viața unei ființe umane inocente.

Termenul „pro-alegere” a fost inventat la mijlocul anilor 1970 pentru a evita utilizarea termenului „pro-avort”, sintagma care, „înainte de decizia Roe vs. Wade, îi desemna pe cei care erau în favoarea legalizării (avortului)” [9]. Bernard Nathanson, fost activist pro-avort și membru fondator al organizației americane NARAL (Asociația Națională pentru Respingerea Legilor Avortului), aflată în fruntea eforturilor de  liberalizare a avortului, numea sintagma „pro-alegere” drept „un eufemism de Madison Avenue” [10], adică al firmelor specializate în publicitate.

Scopul eforturilor depuse de activiștii pentru avort era „să reinventeze vocabularul pe care americanii îl foloseau când vorbeau despre avort”, după cum explică Cynthia Gorney, istoric al avortului [11]1. Noul limbaj disloca atenția dinspre avortul ca procedură și pierdere a unei vieți spre conceptul de drept al femeii.

Dar a fi în favoarea opțiunii de a curma o viață înseamnă să fii în favoarea actului în sine de a o curma. Se poate argumenta că a avea opțiunea de a avorta nu e totuna cu avortul în sine.

Dar faptul că permiți să se facă ceva înseamnă că ești de acord cu acel lucru, deci sprijini fiecare din respectivele acţiuni.

Opusul sintagmei „pro-viaţă” nu este „pro-alegere”, ci „pro-avort”.

Mi-am propus ca prin această carte să scot la lumină transformarea femeii în victimă, arătând că, în America, la fel ca în alte părți ale lumii, are loc un atac împotriva femeii. Chiar dacă mă pronunț în favoarea vieții și deci împotriva avortului, sunt și un apărător al drepturilor egale între femei și bărbați. Acesta este punctul de convergență al cărții.

Renunţarea la practica avortului nu ar însemna un beneficiu doar pentru milioanele de copii pe care îi ucidem anual. Ar fi și un uriaș pas înainte pentru femei spre o adevărată egalitate în drepturi cu bărbaţii. Și, dacă bărbații ar putea fi convinși, curmarea acestei practici ar fi un pas înainte în asumarea rolurilor care li se potrivesc, de parteneri altruiști, care slujesc alături de femei pentru binele comun.

 

Brian Fisher

 

NOTE

 

[1] Roe v. Wade, 410 U.S. 113. http://www.law.cornell.edu/supct/html/historics/USSC_CR_0410_0113_ZO.html

[2] Planned Parenthood of Southeastern Pa. v. Casey (91-744), 505 U.S.833 (1992)

[3] Roe v. Wade, 410 U.S.

[4] „Unmarried Childbearing”, FastStats, Centers for Disease Control. http://www.cdc.gov/nchs/fastats/unmarry.htm

[5] Mark Mather, „U.S. Children in Single Mother Families”, Population Reference Bureau, mai 2010.

[6] Lawrence B. Finer, Lori F. Frohwirth, Lindsay A. Dauphinee, Susheela Singh and Ann M. Moore, „Reasons U.S. Women Have Abortions: Quantitative and Qualitative Perspectives”, Perspectives on Sexual and Reproductive Health, 2005, 37(3), p. 113. https://www.guttmacher.org/pubs/journals/3711005.pdf

[7] Kathleen McDonnell, Not An Easy Choice: Re-Examining Abortion (Toronto: Second Story Press, 2003), p. 59.

[8] Connie Schultz, „Sorry, boys, but abortion is a women’s issue”, Citat în: Cleveland Plain Dealer, 21 ianuarie 2008. http://blog.cleveland.com/pdworld/2008/01/sorry_boys_but_abortion_is_a_w.html

[9] Cynthia Gorney, Articles of Faith: A Frontline History of the Abortion Wars (New York: Simon and Schuster, 2000), 401.

[10] Bernard Nathanson, Richard N. Ostling, Aborting America (Garden City, New York: Doubleday, 1979), p. 171.

[11] Gorney, Articles of Faith, 401.

CAPITOLUL I

O problemă exclusiv feminină?

Azi, în America, niciun subiect nu stârnește dezbateri mai aprinse și controverse mai emoționale decât avortul. Fiecare și-a format o părere, iar exprimarea acesteia va isca, cel mai probabil, o discuție acerbă.

Totuși, cel mai adesea, nu prea vorbim despre avort. Este, ca și religia sau politica, un subiect pe care nu-l abordăm nici în familie, nici cu colegii, nici cu străinii. E o chestiune prea stânjenitoare, prea personală și prea gravă, care riscă să provoace conflicte pe care nu ni le dorim.

Când am testat ipoteza că oamenilor nu le place să vorbească despre avort, am avut parte de rezultate câteodată comice, alteori triste, iar uneori chiar frustrante.

Conversația decurge cam așa:

– Cu ce te ocupi, Brian?

– Salvez de la avort mame, tați și copii.

Câteodată, unii reacționează entuziast și vor să afle mai multe.

Dar, în general, interlocutorul meu se uită în altă parte. Am început să înțeleg de ce. Au trecut printr-un avort și eu tocmai le-am reamintit despre asta. Unii îmi spun povestea lor, dar cei mai mulți schimbă vorba. Bănuiesc că majoritatea celor care au făcut avort se așteaptă să-i judec și să-i condamn. Nu e cazul, pentru că am fost mult prea des martorul suferinței intense și al rușinii care îi urmează. Avortul are tot felul de victime.

Uneori, persoana în cauză va schimba vorba imediat și se va strădui din răsputeri să se asigure că subiectul respectiv nu-și mai face loc în conversație. De obicei, acesta e un semn că interlocutorul meu se pronunță cu convingere în favoarea avortului și nu vrea să înceapă o astfel de discuție.

Rar se întâmplă ca cineva să se implice într-o discuție despre avort în America. Tema a fost aruncată la coșul de gunoi și nu se mai aduce pe tapet.

Dar subiectul răsuflă prin toți porii culturii noastre, răzbate din orice context. Statisticile sugerează că fiecare familie americană a fost afectată de avort într-un fel sau altul.

Avortul afectează pe toată lumea

Să trecem în revistă câteva date:

  • Avortul este una dintre cel mai des întâlnite proceduri chirurgicale din SUA.
  • Este cauza principală de mortalitate: bolile cardiovasculare ucid 600.000 de oameni anual, în timp ce avortul ucide 1,2 milioane de copii nenăscuți pe an [12].
  • Peste 55 de milioane de americani și-au pierdut viața prin avort din 1973 încoace.
  • Trei din 10 femei americane fac cel puțin un avort înainte de a împlini 45 de ani [13]. Aceasta înseamnă că 30% din bărbați sunt post-abortivi (termenul „post-abortiv” se referă la femeile care au făcut avort, dar și la tații de copii avortați).
  • Avortul a devenit o imensă industrie, care generează peste 800 de milioane de dolari anual [14] pentru personalul medical și clinicile implicate. Există și o piață neagră a industriilor conexe [15].
  • Practic, în fiecare mare oraș american există cel puțin o clinică unde se practică avortul. Majoritatea marilor orașe au mai multe.
  • Avortul medicamentos (care folosește pastile precum RU-486) continuă să câștige teren.
  • Sunt sute de organizații non-profit care încearcă să reducă sau să elimine fenomenul, dar sunt și numeroase altele care îl promovează. Curg râuri de cerneală pe această temă în publicațiile online, în reviste și ziare. Este un subiect frecvent în emisiunile televizate (prin reality show-uri ca 16 and Pregnant / Gravidă la 16 ani), în cultura pop, la știri.
  • Politicienii își declară în mod oficial poziția cu privire la subiect în campaniile electorale.

În ultimii 40 de ani, avortul s-a strecurat în familiile noastre, în comunitățile noastre și a devenit parte din cultura noastră.

Dacă este o prezență atât de răspândită și de obișnuită, cum poate să fie o problemă exclusiv feminină?

Principalele mijloace de informare și organizațiile pro-avort continuă să susțină această abordare. Planned Parenthood, cel mai mare furnizor de servicii de avort din SUA, a celebrat împlinirea a 40 de ani de la decizia Curții Supreme a SUA în cazul Roe vs. Wade, care a liberalizat avortul la cerere, declarând: „S-au împlinit 40 de ani de când este protejat dreptul fundamental al femeii de a lua singură decizii medicale ce o privesc personal.”

Din moment ce decizia dată în procesul Roe vs. Wade sprijină această afirmație, nu e nicio surpriză că mulți bărbați și multe femei sunt perfect de acord cu ea, mai ales personalitățile din politică și din industria divertismentului:

„Rămân angajat în protejarea dreptului femeii de a alege, care este un drept constituțional fundamental… Trebuie să continuăm eforturile de a le asigura fiicelor noastre aceleași drepturi, libertăți și oportunități de a-și împlini visele, de care se bucură și fiii noștri” (Barrack Obama, Președintele SUA) [16]

„A fi pro-alegere înseamnă a avea încredere că la nivel individual femeia va lua cea mai bună decizie pentru sine și familia sa, înseamnă să nu încredințăm această decizie unei persoane care reprezintă în vreun fel autoritatea guvernamentală.” (Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA) [17]

„Opțiunile reproductive reprezintă un drept fundamental al omului, pe care nu putem decât să-l considerăm de la sine înțeles – nu poți fi decât cu noi sau împotriva noastră.” (Michael Bloomberg, primarul New York-ului) [18]

„Cei care spun că nu avem dreptul să alegem, că guvernul ar trebui să-și bage nasul în pântecele nostru, nu cred în ajutorarea mamelor sărace, a celor inapte din punct de vedere psihologic sau emoțional și a celor care nu pot da naștere la copii…” (Jane Fonda, actriță) [19]

„Nu s-ar putea ca acești idioți cu minte-ngustă să înceteze să le mai spună femeilor când au sau nu dreptul la avort?” (Lily Allen, cântăreață britanică) [20]

„Suntem profund tulburate de […] intensificarea mișcării care își propune să limiteze drepturile reproductive ale femeii. Și, pentru că se apropie Ziua Mamei, ne alăturăm luptei organizației Planned Parenthood de a proteja femeile […] din întreaga țară.” (Gwyneth Paltrow și Blythe Danner, actrițe americane) [21]

„Eu sprijin decizia Curții Supreme care spune că avortul depinde de decizia femeii, o decizie foarte grea, privată, luată în funcție de propriile convingeri religioase, de sfatul medicului și de responsabilitatea pe care femeia o are față de familie – iar guvernul nu are ce căuta în luarea acestei decizii.” (Susan Sarandon, actriță americană) [22]

Avortul îi afectează și pe bărbaţi

Dar, oare, avortul le privește numai pe femei? E vorba aici doar de corpul lor, de opțiunile și drepturile lor? Nu se ascunde cumva și altceva dincolo de toate astea?

În mod evident, actul avortului are impact asupra ambelor sexe. Și bărbați, și femei își pierd viața încă din pântecele mamei.

Deși există numeroase dezbateri cu privire la momentul în care copilul nenăscut devine persoană și ar trebui să se bucure de drepturi, nimeni nu mai contestă în mod rațional momentul în care începe viața umană. Viața umană începe odată cu concepția. O ființă umană distinctă se creează în mod minunat la concepție. Ea dispune de întregul material genetic de care are nevoie pentru a continua să se dezvolte și să treacă prin toate fazele intrauterine, să se nască și să își continue viața.

Scopul acestei cărți nu este să aducă argumente cu privire la statutul de persoană al fătului (aspect abordat cu brio de Robert George și Christopher Tollefsen în volumul Embryo: A Defense of Human Life / Embrionul: În Apărarea Vieții Umane). Procesul prin care se acordă valoare vieții umane într-un moment ulterior concepției este variabil și subiectiv. Știința a dovedit că viața începe la concepție – iar viața despre care vorbim este a unui om.

Astfel, avortul este prin definiție terminarea voită a unei vieți umane. Azi au mai rămas doar foarte puțini apărători ai avortului care să nu fie de acord cu această definiție, în principal pentru că datele sunt concludente.

Așa cum spuneam, se poate presupune că jumătate din copiii avortați până acum au fost de sex masculin. Cu siguranță că avortul afectează și persoane de sex masculin.

În mod ironic, chiar dacă se avortează și băieți, mai ales fetițele sunt cele care cad victimă acestei proceduri, prin selectarea sexului copilului. Aproximativ 200 de milioane de fetițe au dispărut de pe Glob [23] datorită acestei practici, iar în SUA se înregistrează aceeași tendință [24].

Cu toate acestea, nu toate avorturile se soldează cu moartea fătului. Există numeroase exemple de „supraviețuitori”, făpturi umane care au fost avortate, dar nu au murit în timpul procedurii, așa că nașterea lor a fost înregistrată. Mulți sunt de sex masculin.

De exemplu, Josiah Presley. Josiah a fost avortat de mama sa în Coreea de Sud, dar a supraviețuit. A fost ulterior adoptat de părinți din SUA și acum este un tânăr perfect normal (are doar probleme cu brațul stâng, care se pare că a fost afectat în timpul tentativei de avort).

Alți bărbați sunt azi în viață pentru că mamele lor, deși fuseseră încurajate să avorteze, au ales să păstreze copilul. Nick Cannon, cântăreț, actor de comedie și vedetă TV, dar și Tim Tebow, fundașul care joacă în Liga Națională de Fotbal American sunt astfel de exemple de bărbați maturi salvați de la o posibilă moarte în pântecele mamei.

Alți bărbați au scăpat de avort, chiar dacă mamele lor fuseseră violate. Activistul și expertul media Ryan Bomberger este în viață azi pentru că mama lui, deși a fost violată, a decis să ducă sarcina la capăt și să dea copilul spre adopție.

Toți acești bărbați au opinii foarte ferme cu privire la avort, iar prin însăși existența lor dovedesc că și bărbații sunt afectați de întreruperile de sarcină.

Oare ar trebui să fie reduși la tăcere, pe motiv că impactul avortului asupra lor îi face subiectivi? Ar trebui să tacă, în timp ce milioane de alți viitori bărbați sunt uciși înainte de a se naște?

Marte și Venus sunt în concordanţă, de fapt

În presă se face mare caz de avort ca linie de diviziune între bărbați și femei. Dar așa-zisa „izolare de gen”, sau „conflict între sexe” în cazul avortului – concept care se bazează pe ideea că acesta ar fi o chestiune exclusiv feminină – nu există. Bărbații și femeile gândesc la fel despre avort. Un sondaj recent făcut de Centrul de Cercetare Pew din SUA relevă că „nu sunt diferențe în funcţie sex când vine vorba despre opiniile referitoare la decizia Curții Supreme de Justiție a SUA în procesul Roe vs. Wade: aproape același procent de femei (64%), respectiv de bărbați (63%) se opun schimbării respectivei decizii” [25].

Adevăratul clivaj de opinie în ceea ce privește avortul are loc în funcție de religie. Jumătate din cei care merg la biserică cel puțin o dată pe săptămână ar dori schimbarea deciziei respective a Curții Supreme, în timp ce numai 17% din cei care merg mai rar la biserică adoptă același punct de vedere.

„Poţi să-ţi spui părerea… atâta timp cât ești de acord cu noi!”

Bărbații care se exprimă în favoarea avortului sunt bine văzuți. Sunt bine văzuți chiar și cei care se declară neutri cu privire la chestiune. Dar cei care se exprimă în favoarea vieții nu sunt deloc încurajați. Dacă o fac, sunt luați peste picior și acuzați că sunt împotriva femeii, a drepturilor ei reproductive, că sunt tradiționaliști. Câteodată, simplul fapt de a fi bărbat te face suspect în ochii feministelor pro-avort, după cum a dovedit-o la un moment dat procurorul Florynce Kennedy, o activistă feministă, care a glumit: „Dacă bărbații ar putea rămâne însărcinați, avortul ar deveni sacrosanct”.

Organizația educațională pentru care lucrez, Online for Life, a lansat de curând o aplicație de iPhone care le permite oamenilor să se roage pentru familiile care se gândesc să recurgă la avort. O femeie care a prezentat aplicația în presă a scris despre noi: „Am avortat câțiva copii din propriul uter. Dar de când au ei (bărbații de la Online for Life) vagin? Ah, pardon… Nu au! Mult noroc cu balivernele astea!”

Alta a scris: „Hei, Brian, ce virtuos din partea ta să proclami că știi ce e mai bine pentru toți în afară de tine. Mai ales în cazul femeilor însărcinate, având în vedere că tu nu o să știi niciodată ce este o sarcină și habar n-ai de contextul fiecăreia! Aplicația e balamuc. Vezi-ți de treaba ta!”

Ideea e următoarea: deoarece procedura avortului se efectuează asupra femeii, bărbații nu au dreptul să aibă o opinie și nici să se amestece.

Apărătorii avortului vor să spună efectiv că, „dacă tot nu poți rămâne gravid, lasă problema pe seama femeilor”, după cum constată și un alt susținător al opțiunii pentru viață, Scott Klusendorf. El numește această atitudine „obiecția de tip nu-mi-place-fața-ta”. În realitate, argumentele nu au nicio legătură cu sexul celui care le susține. Sunt doar valide sau nu, indiferent de cine le prezintă – bărbat sau femeie.

Dacă, așa cum argumentează unii, abilitatea de a naște ar fi unicul lucru care ne califică pentru a ne putea pronunţa în chestiunea avortului, atunci însăși decizia celebră din cazul Roe vs. Wade ar trebui pusă sub semnul întrebării, iar toți bărbații care au contribuit la legalizarea avortului sau lucrează în apărarea lui ar trebui să-și caute de lucru în altă parte. Șapte din cei nouă bărbați membri ai Curții Supreme la momentul respectiv au votat pentru legalizarea avortului. Nu ar fi trebuit, oare, ca voturile lor să nu conteze, din moment ce ei nu aveau uter? Ce să mai vorbim de numeroșii bărbați care au înființat organizații ca Planned Parenthood, ACLU (Uniunea Americană a Libertăților Civile) sau alte organizații pro-avort? Oare vocile lor ar trebui luate în seamă?

De fapt, sunt luate în seamă. Singurele voci cărora nu li se permite să vorbească sunt cele ale bărbaților care nu sprijină avortul. După cum subliniază și Klusendorf, argumentul ar trebui reformulat astfel: „Niciun bărbat care nu e de acord cu noi nu are dreptul să vorbească despre avort” [26].

Cancerul de prostată ucide mii de bărbați anual. Bărbaților le pasă despre acest subiect și ar trebui să aibă acces la surse de informare pentru a adopta o opinie informată care să-i ajute să evite această problemă. Oare femeile, care nu au organe masculine, nu ar trebui să aibă dreptul să vorbească despre această boală? Nu sunt ambele sexe de acord că această afecțiune ucide bărbații?

Faptele nu pot fi mistificate. Sexul unei persoane nu schimbă faptele și nici nu afectează dreptul acesteia de a discuta despre ele.

Bărbaţii ca victime

Suntem înclinați să acceptăm că femeile ar trebui să fie singurele care au dreptul la opinie și au autoritatea de a alege în favoarea avortului. În cele din urmă, sarcina este experiența lor exclusivă, la fel ca și avortul, cu toate consecințele ulterioare.

Însă apar tot mai multe argumente care sugerează că și bărbații ar putea fi victime colaterale ale avortului.

Dr. Keith Ablow, medic psihiatru, spune că a „ascultat zeci de bărbați care-și exprimau starea de dezolare, uneori intensă, suferința în urma avortului făcut de partenere fără consimțământul lor sau fără ca ei să fi avut curajul de a susține pe față dorința lor ca ele să ducă sarcina la termen și să crească împreună cu ei copilul” [27].

Shawn Carney, directorul campaniei 40 de Zile pentru Viață, a asistat la angoasa unui bărbat coreean care nu și-a putut determina soția să nu avorteze. El a condus-o fără tragere de inimă la o clinică de avort din statul american Texas și a așteptat-o în mașină, împreună cu ceilalți doi copii mici ai lor. Shawn a urmărit bărbatul de dincolo de gardul clinicii. După puțin timp, acesta a ieșit din autovehicul și a făcut către el un apel sfâșietor:

„Striga întruna: «Iubesc copiii! Iubesc copiii! Te rog, du-te și scoate-o de acolo!» M-am apropiat de gard, iar el mi-a explicat că nu voia ca ea să avorteze. «Te rog, du-te și ia-o de acolo! Nu poți face nimic? Mie-mi plac copiii!», striga, arătând disperat spre cei doi copilași din mașină. «Nu vreau să facă avort! Nu poți să te duci acolo și să faci ceva?»”

Shawn nu avea nicio putere – nu putea decât să se roage –, iar, în cele din urmă, bărbatul a trecut de la implorări la plânset deznădăjduit. Aflat în imposibilitatea de a opri moartea propriului său copil, s-a desprins de gard, pe care-l apucase cu ambele mâini, și „s-a lăsat să alunece jos, cu umerii aduși în față, suspinând adânc” [28].

Alt bărbat post-abortiv, Phil McCombs, jurnalist la Washington Post, a scris o confesiune publică, plină de vinovăție și regret, despre avortarea copilului său. „Mă simt ca un criminal”, afirma el, mărturisind că a părăsit orașul în ziua în care partenera lui a făcut avort. „Nu am stat lângă ea să-i ofer sprijinul meu. Am privit în altă parte. Am avut un comportament fricos și imoral din orice unghi ai privi”. Copilul, despre care a ajuns să se convingă cumva că ar fi fost băiat, „m-ar fi încurcat”, scrie el. „Mă distrasem. Iar el nu se încadra în planurile mele… Numele lui, pe care îl am întipărit în inimă, este Thomas. Încă îl mai jelesc pe micul Thomas. Un ocean de jale!” [29]

Prietenul și colegul meu drag, Jeff Bradford, cunoaște în mod direct suferința provocată de avort:

„Am tot alungat gândul că fiica mea cea mare nu e azi în viață din cauza propriei mele lașități, nu din alt motiv. M-am dus la nuntă prefăcându-mă că sunt un tânăr corect și moral, alături de tânăra mea mireasă îmbrăcată în alb din cap până-n picioare. Arăta superb, ne stătea bine împreună. Cel puțin în exterior. Sub această mască, nimeni nu vedea cât de distruși eram pe dinăuntru. Cu doar câteva luni înainte, ne avortasem întâiul-născut.

Timp de 15 ani, mi-a fost prea rușine să-i spun cuiva ce făcusem. Numai cel mai bun prieten al meu știa. Nu vorbeam niciodată cu soția despre asta, nu am ținut doliu și am ascuns totul în cel mai îndepărtat colț al minții. Căsnicia a început să se destrame și, după un proces intens de consiliere maritală, ne-am dat seama că o mare parte din acest conflict se datora deciziei de a curma viața primului nostru copil. Am început să ne confruntăm apoi cu propria rușine și vinovăție. Ne-am dat seama ce profundă fusese trauma mintală și emoțională pe care ne-o produsese. Erau mai multe straturi acolo: resentimente, lipsa iertării, sentimentul de abandon – toate au ieșit la iveală când am decis să ne confruntăm cu realitatea acestei decizii luate cu ani în urmă.

Acum, când, prin harul lui Dumnezeu, am devenit tatăl a patru copii superbi, eu și soția începem să ne vindecăm. Suntem căsătoriți de 20 de ani. Totuși, nu trece nicio zi fără să regret decizia de atunci. Un tată cu adevărat bun s-ar arunca în fața trenului numai ca să-și salveze copilul. Viața primei noastre fiice, Sara, nu ar fi trebuit să cântărească mai puțin”.

Însă nu toate poveștile de acest gen au final trist, cu toate că unele sunt mai ironice.

Deși îl asociem cel mai adesea cu mamele singure și un tată care nu-şi asumă nimic, avortul afectează frecvent cuplurile căsătorite care au deja copii. Putem simți dispreț pentru tații care își abandonează partenera gravidă în favoarea altei femei. Dar îi putem dispreţui, oare, și pe tații care vor să-și protejeze copiii nenăscuți, dar nu dispun de dreptul legal de a face aceasta?

De ce credem că un tată care asigură un mediu stabil pentru familia sa nu ar avea niciun cuvânt de spus în ceea ce privește copilul său nenăscut?

În a doua zi de Crăciun, o femeie, să-i spunem Sarah, a sunat la un centru al unei organizații pentru-viață – un serviciu comunitar creat cu scopul de a educa familiile în legătură cu sarcina și opțiunile alternative la avort. Deja își făcuse acasă două teste de sarcină și amândouă ieșiseră pozitive. Se hotărâse să avorteze. După ce i s-a răspuns la câteva întrebări, femeia a spus că avea de gând să sune și la alte clinici. Cei de la centru i-au cerut permisiunea să o caute și ei peste câteva zile, iar ea a fost de acord.

Sarah a sunat din proprie inițiativă a doua zi, întrebând dacă poate veni la centrul lor pentru o ecografie. Sunase la clinicile care făceau avort și aflase că nu poate să-și facă programare mai devreme de câteva săptămâni, așa că se pregătea să meargă într-un stat vecin, pentru a face procedura cât mai curând. Fiindcă trebuia să se prezinte cu ecografia la avort, a fost de acord să și-o facă la centrul lor, chiar dacă acesta era al unei organizații pentru-viață.

În ziua respectivă, Sarah a venit împreună cu soțul ei, Paul. În timp ce ea era la ecograf, cei de la centru au vorbit cu soțul.

„Eu nu vreau să facă avort. Nu-mi place ideea și nu știu de ce nu-și dorește copilul”, le-a spus Paul.

Motivele ei erau simple. Aveau deja o fetiță, iar ea nu mai voia copii. Era la facultate, iar un copil în plus ar fi împiedicat-o să obțină diploma de absolvire. Nu era pregătită mintal și emoțional să fie din nou mamă.

Cei de la centru i-au dat rezultatele de la ecograf și au vorbit cu ea despre sarcină, copil și opțiunile pe care le avea.

Apoi cei doi au plecat. Paul voia copilul. Sarah nu mai era sigură acum dacă voia să facă avort.

După câteva zile, cei de la centru l-au sunat pe Paul pentru a afla ce decizie au luat. Acesta le-a relatat încântat că Sarah se răzgândise și că aveau de gând să păstreze copilul.

„Nu știu cum să vă mulțumesc că ați vorbit cu ea. Apreciez enorm ajutorul vostru”, le-a mai spus el.

Ironia este că Paul era polițist. Avea slujba de a proteja vieţi chiar și când aceasta însemna să-și riște propria viață. Și totuși, legea nu-i oferea nicio pârghie, iar cultura noastră nicio autoritate morală pentru a-și proteja copilul nenăscut, pe care și-l dorea cu disperare. Din momentul în care copilul urma să se nască, Paul avea dreptul legal ca tată să facă tot posibilul pentru a-și proteja copilul și a-i asigura toate condițiile. Iar slujba lui îi cere să facă asta zilnic pentru persoane complet străine. Însă, deși își dorea ca vlăstarul său încă nenăscut să trăiască, nu avea niciun mijloc prin care să-l protejeze cât timp acesta era încă în pântecele mamei.

Sunt doar câteva exemple despre impactul devastator al avortului asupra bărbaților – atât asupra celor care au sprijinit decizia femeii de a avorta, cât și asupra celor care au stat privind neputincioși în timp ce prietenele sau soțiile lor avortau copii împotriva voinței lor, a taților acestora. Această neputință impusă bărbaților prin lege este împotriva naturii lor de protectori.

Așadar, avortul este o problemă exclusiv feminină? Cine vorbește în numele milioanelor de bărbați care nu au mai văzut lumina zilei din cauză că au fost avortați? Cine îi ascultă pe bărbații ai căror copii au fost avortați în timp ce ei nu aveau nicio putere să oprească asta?

Bărbații sunt ținuți pe tușă pe motiv că este o „chestiune femeiască”. Aceasta deoarece se presupune – deși nu s-a dovedit vreodată – că nenăscuții nu sunt membri cu drepturi depline ai umanităţii, care se bucură de același drept la demnitate și viață ca și ceilalți oameni. Dacă această poziție tacită este identificată și combătută prin date științifice, problema se va pune în cu totul alți termeni: dacă e bine sau rău să ucizi un om inocent, neajutorat și vulnerabil, de sex masculin sau feminin, la începutul dezvoltării sale.

Este o dezbatere pe o temă de drepturile omului – una în care femeile nu dețin monopolul.

Dar avortul e legal, desigur, așa că de ce să-l mai punem în discuție? Până la urmă, dacă legea permite, înseamnă că e bine și e drept. Nu?

 

NOTE

[12] Bolile cardiovasculare ucid, conform Centrului pentru Controlul Bolilor (Centers for Disease Control), dar avortul ucide anual aproximativ 1,2 milioane de copii. V. „Fastats: Leading Causes of Death”, Centers for Disease Control, http://www.cdc.gov/nchs/fastats/lcod.htm, și „U.S. Abortion Statistics”, Abort73.com. http://www.abort73.com/abortion_facts/us_abortion_statistics/

[13] „Facts on Induced Abortion in the United States”, Guttmacher Institute, august 2011. http://www.guttmacher.org/pubs/fb_induced_abortion.html#4a

[14] „Abortion for Profit”, Abort73.com, 3 septembrie 2010. http://www.abort73.com/abortion/abortion_for_profit/

[15] Mark Crutcher, „Baby Body Parts for Sale”, LifeDynamics.com, februarie 2000, updatat în martie 2007. http://www.lifedynamics.com/abortion_information/baby_body_parts/

[16] Barack Obama, „Statement by the President on Roe v. Wade Anniversary”, Whitehouse.gov. http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2012/01/22/statement-president-roe-v-wade-anniversary

[17] „Hillary Clinton on Abortion”, OntheIssues.org. http://www.ontheissues.org/senate/hillary_clinton_abortion.htm

[18] http://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Bloomberg#cite_ref-99

[19] ibid.

[20] Ibid.

[21] „A Message from Gwyneth Paltrow and Blythe Danner”, http://operationrescue.org/images/dannerpaltrow%20email.pdf

[22] http://www.nbcuniversalarchives.com/nbcuni/clip/5112663017_004.do

[23] „Sex-Selection Abortion”, House Report 112-496 – PRENATAL NONDISCRIMINATION ACT (PRENDA) OF 2012, http://thomas.loc.gov/cgi-bin/cpquery/?&sid=cp112SUHud&r_n=hr496.112&dbname=cp112&&sel=TOC_25644&

[24] Abrevaya, Jason. 2009. „Are There Missing Girls in the United States? Evidence from Birth Data.” American Economic Journal: Applied Economics, 1(2): 1-34. http://www.aeaweb.org/articles.php?doi=10.1257/app.1.2.1

[25] „Roe v. Wade at 40: Most Oppose Overturning Abortion Decision”, Citat în: The Pew Forum on Religion and Public Life, 16 ianuarie 2013. http://www.pewforum.org/Abortion/roe-v-wade-at-40.aspx

[26] Scott Klusendorf, The Case for Life: Equipping Christians to Engage the Culture (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 2009), pp. 182-3.

[27] Dr. Keith Ablow, „Men Should Be Allowed to Veto Abortions”, Foxnews.com, 22 iulie 2011. http://www.foxnews.com/opinion/2011/07/22/menshould-be-allowed-to-veto-abortions/#ixzz2IeIii0fe

[28] David Bereit and Shawn Carney, 40 Days for Life (Nashville: Capella Books, 2013), pp. 106-8.

[29] Phil McCombs, „Remembering Thomas”, Citat în: Washington Post, 3 februarie 1995. Disponibil pe Internet la: http://www.priestsforlife.org/postabortionrememberingthomas.htm

CAPITOLUL II

Legea are întotdeauna dreptate… Nu?

Se poate să vi se pară dezagreabil sau chiar dezgustător să vedeți inclus avortul pe lunga listă a modurilor în care bărbații exploatează femeile. Cultura noastră a acceptat de mult avortul ca pe un drept al femeii, atât sub aspect social, cât și legal. Se poate ca o lege în vigoare de 40 de ani încoace și decenii de educație socială să se înșele cu totul? Cum poate ceva care este un drept al femeii să reprezinte, de fapt, o discriminare împotriva acesteia?

Puteți să susțineți că avortul este un beneficiu evident pentru femeie și societate. Până la urmă, zeci de milioane de femei și bărbați se poate să fi profitat de această posibilitate. Dacă e legal, cum ar putea să afecteze femeia și familia?

Chiar poate fi o formă de sclavie prezentată ca un drept? Poate fi un drept legal nedrept?

Într-adevăr, se poate. În ultimele două secole, am mai avut și altă practică legală și acceptată din punct de vedere social care era, în realitate, o formă de sclavie și de discriminare.

Dred Scott – o lege bună?

Comparația între comerțul cu sclavi africani și avort a făcut să curgă multă cerneală. Scopul meu nu este să reiterez ce s-a mai scris, ci să ilustrez faptul că legea și normele sociale nu validează automat pretenția că o anumită practică promovează egalitatea sau e gândită pentru a îmbunătăți societatea.

Sclavia a existat în America timp de 250 de ani, scoțând complet din ecuație și lipsind de statut legal o întreagă categorie de ființe umane. Și aceasta a avut aprobarea Curții Supreme de Justiție a SUA. Judecătorul Roger B. Taney a decis, în 1857, în cazul Dred Scott, că africanii americani erau „priviți ca ființe de ordin inferior, cu totul nepotriviți pentru a fi asociați cu rasa albă în plan social sau politic, într-o asemenea măsură, încât nu dețineau niciun drept pe care vreun alb ar fi fost obligat să îl respecte” [30].

Ne cutremură odiosul rasism din decizia Judecătorului Roger B. Taney, dar vocabularul și tonul din acel caz sunt șocant de asemănătoare cu cele din decizia în cazul Roe vs. Wade, care a legalizat avortul în SUA. Decizia neagă statutul uman al ființelor umane nenăscute, denumind copiii nenăscuți „viață potențială” și susținând că orice „viață de însemnătate” ar putea apărea într-un stadiu ulterior al sarcinii. Cel care a redactat decizia, judecătorul Harry Blackmun, citează din legea engleză anterioară în favoarea viziunii că abia mai târziu pe parcursul sarcinii „fătul devine format și recognoscibil ca ființă umană, sau… o persoană ia naștere…” [31]

Într-un ecou ciudat de asemănător la decizia din cazul Dred Scott, cea din cazul Roe le retrage copiilor nenăscuți protecția legală, deoarece, conform concluziei Curții, „cuvântul persoană folosit în al Paisprezecelea Amendament nu-i include pe cei nenăscuți” [32]. Al Paisprezecelea Amendament a fost adoptat în 1868 și spune astfel: „Niciun stat nu va […] priva vreo persoană de dreptul la viață, libertate sau proprietate fără a trece printr-un proces legal; și nici nu va priva persoana din jurisdicția sa de protecția egală a legii”.

Dacă judecătorul Blackmun ar fi vrut să recunoască statutul de persoană al nenăscuților (și dacă nu sunt „persoane”, atunci ce sunt?), ar fi trebuit să redacteze altfel decizia, cum a și recunoscut: „Dacă s-ar stabili cu claritate statutul de persoană (al copilului nenăscut) […] dreptul la viață al fătului ar fi garantat în mod specific prin (al Paisprezecelea) Amendament” [33].

Dar, din moment ce a decis că cei nenăscuți nu sunt persoane conform celui de al Paisprezecelea Amendament, Curtea nu era nevoită să-și exprime opinia cu privire la punctul în care începe viața. Blackmun a scăldat-o apoi, declarând că, din moment ce „experții din domeniile medicinei, filozofiei și teologiei nu puteau ajunge la un consens (despre momentul începerii vieții), în acest stadiu de dezvoltare al cunoașterii umane sistemul legal nu se găsește în poziția de a specula cu privire la răspuns” [34].

Nu e nicio enigmă cu privire la momentul în care începe viața. Și nu e nicio mare întrebare filozofică sau teologică. Nu ne întrebăm Cine este autorul vieții sau ce reguli anume a trasat Acesta pentru cei vii. Nici nu ne întrebăm care e valoarea sau scopul vieții.

Dacă întrebăm când începe viața, punem o întrebare științifică la care știința are răspuns. Și a răspuns pentru totdeauna la ea. Viața începe la concepție, adică odată cu fertilizarea. Un manual popular de embriologie descrie procesul astfel:

 

„…dezvoltarea umană începe odată cu fertilizarea, când un gamet bărbătesc, sau spermatozoid, se unește cu un gamet femeiesc, sau ovul, și formează o celulă unică – zigotul. Această celulă omnipotentă și înalt specializată reprezintă momentul de început al fiecăruia dintre noi ca indivizi unici.” [35]

 

Roe nu citează știință. Pur și simplu decide că cei nenăscuți nu sunt persoane în fața legii, exact cum nu erau nici sclavii afroamericani pentru decizia din cazul Dred Scott. Oricât de înspăimântătoare a fost sclavia, „libertatea” garantată prin decizia din cazul Roe e mult mai rea, pentru că prin ea se asigură nu doar libertatea de a deține și înrobi ființe umane, ci și cea de a avea drept de viață și de moarte asupra unor membri slabi și lipsiți de apărare ai umanității.

Cu alte cuvinte, Roe le refuză drepturi copiilor nenăscuți pe baza statutului de persoană, dar nu se ostenește să determine când începe viața.

Sclavia a fost legală pentru că legea a hotărât că afroamericanii nu erau persoane.

Avortul este legal pentru că legea a decis că oamenii care încă nu s-au născut nu sunt persoane.

A fost sclavia legală? Da. A fost bună? Nu.

Este avortul legal? Da. Este bun?

Faptul că avortul este legal, liber practicat și acceptabil din punct de vedere social nu înseamnă că este bun pentru femei. Nu înseamnă decât că este legal, liber practicat și acceptabil din punct de vedere social.

Și sclavia răspundea la aceste criterii, dar azi o considerăm respingătoare, observând că este discriminatorie față de sclavi. Și, dacă stai să te gândești, și avortul este la fel de discriminatoriu împotriva unei întregi categorii de ființe: cele mici, dependente, lipsite de glas și ascunse într-un loc unde nu pot fi văzute fără asistență medicală.

 

E persoană sau nu?

În SUA mai există niște circumstanțe legale bizare care pun sub semnul întrebării însăși legalitatea avortului.

Pe 13 aprilie 2003, la țărmul Golfului San Francisco, valurile au adus un făt de sex masculin dezvoltat până într-un stadiu avansat al sarcinii. A doua zi, o parte din cadavrul mamei sale a apărut la un kilometru și ceva distanță.

Deși nu s-a putut determina cauza exactă a morții, s-a ajuns la concluzia că mama, Laci Peterson, a fost ucisă de soțul ei, Scott.

Scott a fost condamnat pentru omor calificat, soldat cu moartea soției. A fost acuzat și de omor prin imprudență în cazul fiului său nenăscut, Conner.

Situația este tragică, tristă și incredibil de ironică totodată. Scott a fost acuzat de omucidere în cazul fiului său nenăscut, dar în multe state americane Laci ar fi putut avorta același copil și totul ar fi fost perfect legal.

Așadar, moartea lui Conner a fost ilegală când a fost produsă de tatăl lui, dar ar fi fost perfect legală dacă mama sa i-ar fi produs-o. Această crimă faimoasă a inițiat adoptarea unei legi federale care sfidează logica: Legea Împotriva Violenței Asupra Nenăscuților.

A fost promulgată în 2004 de președintele George W. Bush. „Legea lui Laci și Conner” recunoaște copilul in utero ca victimă dacă este rănit sau ucis prin intermediul a peste 60 de acte de violență condamnate la nivel federal. Legea definește copilul nenăscut ca membru al speciei Homo sapiens în orice stadiu de dezvoltare, purtat în pântecele matern.

Legea are o dispensă specială în cazul avortului, care nu i-a satisfăcut pe critici. Senatorul John Kerry a votat împotrivă, făcând următoarea observație: „Am rețineri serioase cu privire la acest act legislativ, fiindcă legea nu poate și să prevadă că un făt este ființă umană, și să protejeze dreptul mamei de a întrerupe sarcina” [36].

Senatorul Kerry a pus punctul pe i. Una din legi protejează de acte de violență copilul nenăscut, în orice stadiu al sarcinii, iar cealaltă îi refuză aceeași protecție acestui copil.

Se pare că valoarea și statutul copilului sunt determinate de cine este autorul actului de violență, nu de copil în sine. Una din legi stipulează clar că orice copil nenăscut este membru al rasei umane. Cealaltă nu e sigură cu privire la acest statut, dar totuși permite terminarea voită a sarcinii.

Și „Legea lui Laci și Conner”, și decizia în cazul Roe vs. Wade sunt legale. Și totuși, complet paradoxale. În plus, cea mai gravă formă de discriminare este că valoarea vieții umane e determinată prin lege în funcție de cine e persoana care îi ia viața copilului.

Așadar, sunt două motive pentru care ar trebui să privim avortul cu alți ochi: în primul rând, până și în SUA legislația curentă care se referă la statutul nenăscuților este auto-conflictuală; în al doilea rând, ceea ce e legal nu e întotdeauna și corect sau bun.

Chiar dacă se spune că avortul ar fi un drept al femeii, nu înseamnă că s-au făcut progrese în domeniul egalității sexelor.

Așa cum este vital să ne amintim de motivele rasiale și egoiste din spatele sclaviei, să nu uităm să privim la ce se ascunde în spatele legalizării avortului.

Așadar, avortul este legal. Dar aceasta nu înseamnă în mod automat că este și bun pentru femeie, familie și societate în ansamblu.

 

NOTE

[30] Scott v. Sanford, 60 U.S. (19 How.) 393 (1857).

[31] Roe v. Wade, 410 U.S. 113 (1973). http://www.law.cornell.edu/supct/html/historics/USSC_CR_0410_0113_ZS.html

[32] Ibid.

[33]Ibid.

[34] Ibid.

[35] Keith Moore and T. V. N. Persaud, The Developing Human: Clinically Oriented Embryology (Philadelphia: Saunders/Elsevier, 2008) 15 (subl. mea). Citat în: Scott Klusendorf, The Case for Life (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 2009), p. 35.

[36] E-Mail de la senatorul John Kerry (D-Ma.) despre legea Unborn Victims of Violence Act, 27 iunie 2003. http://www.nrlc.org/Unborn_Victims/kerryemailUVVA.html

 

CAPITOLUL III

O lungă istorie a bărbaţilor care se poartă urât

 

De-a lungul istoriei, au existat milioane de exemple de bărbați înțelepți, buni, amabili și respectuoși, dar și prea multe exemple de bărbați care și-au tratat femeile ca pe niște obiecte. Bărbații caută în mod activ să le folosească pe femei în scopuri proprii. Iar uneori își ating aceste scopuri fără să facă prea mari eforturi.

 

Bărbaţi din Antichitate care s-au purtat urât

Cel mai celebru exemplu de bărbat care a stat deoparte în timp ce femeia sa își făcea rău singură îl găsim într-o superbă și străveche grădină. Cu toate că, în clipa fatală când ea a mușcat din fructul oprit, Adam se găsea alături de soția lui perfectă, Eva, în Grădina Edenului, el a reușit, totuși, după ce a urmat-o în neascultare, să-l învinovățească tot pe Dumnezeu pentru asta.

Când Dumnezeu l-a întrebat ce s-a întâmplat, Adam I-a răspuns: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Gen. 3, 12) (*). Nu numai că Adam a stat cu mâinile în sân în timp ce Eva era ispitită să cadă din ascultare, dar a refuzat și să-și asume responsabilitatea pentru că nu și-a protejat soția de această cădere.

După ce Adam și Eva au fost izgoniți din Grădina Raiului, lucrurile au mers din ce în ce mai rău pentru femei. Majoritatea civilizațiilor antice au văzut femeile ca sclave și ca obiecte în proprietatea bărbaților.

În Grecia Antică, prea puține erau libertățile de care se bucurau femeile. Istoricul și biograful Plutarh nota că ele trebuiau ținute „sub cheie”. Într-o piesă de Aristofan, personajul feminin, Calonice, spune: „Noi, femeile, nu putem ieși din casă când vrem. Trebuie să-i servim pe bărbați” [37].

Sociologul Alvin J. Schmidt face o tulburătoare trecere în revistă a felului în care femeile erau tratate în Grecia antică. În cartea sa, How Christianity Changed the World (Cum a schimbat creștinismul lumea), el arată că femeile obișnuite se bucurau de statutul social al sclavilor:

– nu aveau dreptul de a divorța;

– nu aveau dreptul de a merge la școală și de a primi educație;

– nu aveau dreptul de a vorbi în public;

– din punct de vedere juridic erau inferioare bărbaților;

– infanticidul era la ordinea zilei, iar majoritatea bebelușilor uciși erau de sex feminin.

Nici vechea Romă nu le trata prea diferit. În epoca lui Hristos, spune Schmidt, femeile „nu se bucurau de niciunul din drepturile și privilegiile bărbaților”:

– soții aveau drept de control absolut asupra soțiilor și posesiunilor lor, în timp ce femeile nu aveau nimic în proprietate;

– femeile nu puteau divorța;

– femeile nu puteau primi moștenire;

– legea îi dădea bărbatului dreptul de a-și pedepsi fizic femeia – pedeapsa putea ajunge până la moarte;

– femeile nu aveau voie să vorbească în public[38].

O scrisoare uluitoare din secolul I, scrisă de un bărbat roman către soția sa însărcinată, ne dezvăluie valoarea relativă a fetelor în lumea antică:

 

„Cele mai calde salutări. Vreau să știi că suntem încă în Alexandria. Și te rog să nu-ți faci griji… Dacă naști înainte de întoarcerea mea și e băiat, lasă-l în viață; dacă e fată, abandoneaz-o…” [39]

 

Din punct de vedere sexual, femeile erau instrumente pentru plăcerea bărbaților. Philip Schaff, istoric al bisericii, observă: „Virtutea castității în sensul creștin al cuvântului le era aproape necunoscută păgânilor. Femeia era în mod esențial o sclavă pentru pasiunile inferioare ale bărbatului” [40].

Plutarh menționează că miresele-copil erau o practică frecventă, fetele fiind măritate și de la 12 ani. Aceste fete nu aveau de ales și nici nu aveau vreun cuvânt de spus cu privire la soțul lor.

Și în cultura iudaică din secolul I femeile se bucurau de prea puțină stimă. De exemplu, Talmudul conține următoarea observație: „Lumea nu poate exista fără bărbați și femei – dar fericit e cel ai cărui copii sunt de parte bărbătească și durere celui care are numai de parte femeiască” [41]. Mărturia unei femei era considerată suspicioasă sau nu era acceptată. Josephus, istoric evreu din secolul I d.Hr., scrie: „Dar nu acceptați mărturia femeii, căci sexul ei este ușuratic și îndrăzneț…” [42]

Înainte de apariția creștinilor, care au luptat mult împotriva acestei practici, în regiunile Indiei unde predomina hinduismul, văduvele erau de obicei arse în foc. Se considera de datoria femeii să se sacrifice pe rugul funerar al soțului. O zicală hindusă spune: „Dacă soțul e fericit, soția e fericită; dacă el e trist, și ea trebuie să fie tristă; iar dacă el moare, trebuie să moară și ea” [43]. Această datorie le era impusă cu forța văduvelor, fie că voiau, fie că nu. Era o practică răspândită și în Scandinavia precreștină, în China, în Noua Zeelandă, precum și la unele triburi amerindiene, înainte de sosirea lui Columb [44].

În China, timp de secole, o practică obișnuită a fost legarea picioarelor femeilor. Fetelor li se înfășurau strâns și dureros labele picioarelor, pentru a împiedica creșterea lor normală. Adesea, aceasta rezulta în dizabilităţi, dureri cronice și mobilitate redusă. De ce bărbații din China au instituit și promovat legarea picioarelor? Pentru că femeile care mergeau cu pași mărunți li se păreau mai atractive [45].

Se pot aduce o mulțime de argumente că bărbații au găsit nenumărate feluri în care să maltrateze, să tortureze și să abuzeze de alți oameni (prin sclavie, de exemplu), dar nu există exemple la nivelul unei nații prin care femeile să fi legat picioarele bărbaților sau să îi oblige să poarte anumite articole de îmbrăcăminte, să-i folosească ca pe propria proprietate sau în scopul satisfacerii propriilor lor plăceri. Nici nu a existat undeva dreptul femeii de a-și ucide soțul.

De-a lungul istoriei, când au existat inegalitate și abuzuri în interacțiunea celor două sexe, acestea au fost exercitate de către bărbați asupra femeilor.
Inegalitatea femeilor, exploatarea și relele tratamente nu se rezumă la istoria antică, ci apar în toate culturile. Și America are o lungă istorie de inegalitate a femeii cu bărbatul.

 

Bărbaţi americani care s-au purtat urât

Spuneam că nici femeile din America nu au fost scutite de opresiunea și maltratările la care erau supuse femeile în Antichitate, cu toate că, în general, s-au bucurat de mult mai multă libertate decât în alte culturi. În cartea Despre democrație în America, unde face radiografia anilor 1830 în SUA, Alexis de Tocqueville remarcă: „Femeile din Statele Unite sunt închise în cercul strâmt al vieții casnice, iar situația lor este din multe puncte de vedere una de dependență extremă”. În același timp, însă, spune: „Nu am văzut nicăieri ca femeile să ocupe o poziție mai înaltă” [46].

În secolul al XIX-lea, femeile din America nu aveau drepturi egale cu bărbații. Nu aveau dreptul la vot, își pierdeau dreptul la proprietate când se căsătoreau, dreptul la divorț era foarte limitat, la fel și posibilitatea de a munci în afara căminului. Declaration of Sentiments (Declarația sentimentelor), un document feminist semnat cu ocazia Convenției de la Seneca Falls, din 1856, vorbește despre felul în care bărbatul domina societatea vremii:

 

„Nu i-a permis niciodată să-și exercite dreptul inalienabil de a-și prezenta votul electoral.

A obligat-o să se supună la legi despre care ea nu a putut să-și spună părerea.

A oprit-o de la drepturile care le sunt acordate și celor mai ignoranți și mai degradați bărbați – nativi sau străini.

A lipsit-o de dreptul ei fundamental de cetățean, acela de a vota, lăsând-o astfel fără reprezentare în adunarea legislativă, a oprimat-o din toate părțile.” [47]

 

Abia în anii 1920 femeile au câștigat dreptul la vot, după ce a fost adoptat al Nouăsprezecelea Amendament. Primii 33 de președinți americani au fost aleși exclusiv de bărbați (cu toate că unele state le-au permis femeilor să voteze din 1916).

Și, deși în America se vedeau cele mai mari progrese în obținerea de drepturi egale pentru femei, în multe alte părți ale lumii mentalitatea era încă medievală în ceea ce privește drepturile femeii.

 

Bărbaţi moderni care s-au purtat urât

Am luat prânzul de curând cu un prieten care lucrează în domeniul medical în Uganda, o țară africană. L-am întrebat despre mentalități, accesul la tratament medical și dacă avortul e o practică răspândită. Prietenul meu, pe nume Emma (nume de bărbat în țara sa natală), mi-a spus că avortul este ilegal în Uganda, dar se practică pe scară largă. L-am întrebat cum vine asta, la care mi-a răspuns:

– Femeile sunt cele care muncesc. Ele nasc și cresc copiii, dar tot ele muncesc pentru a aduce cele necesare în casă. Așa că fac avort, pentru că nu au nici bani, nici ajutor în gospodărie.

– Dar bărbații ce fac?

– Nimic. Stau toată ziua. Beau și fumează.

– Nu fac nimic?, l-am întrebat eu surprins.

– Nimic. Leneși. Li se pare că femeia trebuie să le facă pe toate.

Această filozofie de viață și practică șovină nu există doar în Uganda. Se relatează despre ea în multe țări africane.

În Orientul Mijlociu, multe națiuni islamice se folosesc de legea Sharia pentru a le impune reguli rigide și restrictive femeilor. În Arabia Saudită, leagănul Islamului, legea prevede limitări severe asupra femeii. Jurisprudența și cutuma saudită, de exemplu, stipulează următoarele pentru femei:

  • nu au voie să iasă din casă fără un însoțitor de sex masculin;
  • nu au voie să conducă mașina;
  • nu au drept de vot;
  • trebuie să poarte obligatoriu un acoperământ pe cap, o pelerină lungă și neagră, iar când ies în public trebuie să poarte văl pe față.

„Societatea saudită este bazată pe înrobirea femeii de către bărbat și pe cea a societății de către stat”, a declarat Wajiha Al-Huweidar, activistă saudită pentru drepturile femeii, la postul de televiziune Al-Hurra în data de 13 ianuarie 2008. „Oamenii încă nu au dreptul să ia propriile decizii. Iar femeile saudite sunt cele mai lipsite de drepturi. Femeia saudită continuă să trăiască o viață de sclavă.” [48]

Și alte națiuni islamice, printre care Egiptul, impun reguli stricte în mișcarea și stilul de viață al femeii. Noni Darwish, născută în Egipt, descrie implicațiile practice ale acestor restricții. În cartea ei, Cruel and Usual Punishment (Cruda pedeapsă cea de toate zilele), care dezvăluie impactul legii Sharia asupra femeilor, ea scrie: „În primii 30 de ani ai vieții mele am trăit literalmente ca o sclavă. Eram ca o pasăre în colivie, cetățean de rang secund, și trebuia să fiu foarte atentă ce vorbesc chiar și cu cele mai apropiate prietene” [49].

Darwish, născută în 1949, mai scrie: „Cât timp am stat în Egipt, marea majoritate a femeilor musulmane trăiau în apartamente înghesuite sau colibe imunde din chirpici și își petreceau viața muncind din greu sub soarele nemilos al Egiptului”.

Există numeroase exemple de femei musulmane executate în public pentru că au fost violate sau pentru că erau suspectate de adulter. În Bangladesh, o fată de 14 ani a căzut moartă după ce a primit 70 de lovituri de bici. Se crede că pedeapsa îi fusese aplicată după ce un verișor mai mare o atacase, îi pusese căluș și o violase. Un imam local a decis că era vinovată de adulter și a condamnat-o la 100 de lovituri de bici. CNN e relatat că părinții „au privit în timp ce biciul rupea pielea celui mai mic dintre copiii lor, care apoi a căzut la pământ” [50].

Povești de o brutalitate și mai îngrozitoare provin din Iran. Un membru al miliției Basiji, un grup paramilitar iranian, a declarat pentru cotidianul Jerusalem Post că administratorii închisorilor iraniene le violează pe tinere înainte de a le executa. Iar totul este perfect legal. Legea islamică interzice execuția virginelor, așa că femeile necăsătorite condamnate la moarte sunt căsătorite cu gardienii din închisoare și astfel violate sub tutela legii. După această crimă plină de cruzime, sunt executate.

„Îmi amintesc că le-am auzit plângând după (viol). Nu voi uita niciodată cum și-a zgâriat o fată fața și gâtul cu unghiile după aceea. Avea zgârieturi adânci peste tot” [51], a mai povestit acesta.

Nici America nu e imună la oprimarea femeilor islamice. Rifqa Bary, de 16 ani, care s-a convertit la creștinism, a fugit din casa familiei sale din Ohio în 2009. Îi era teamă că tatăl ei musulman avea să îndeplinească „crima de onoare”, ucigând-o, pentru că părăsise Islamul. „M-ar fi ucis sau m-ar fi trimis înapoi în Sri Lanka”, a susținut fata când a ajuns în statul Florida.

A urmat o bătălie legală pentru custodie, dar părinții ei nu au reușit să o aducă acasă până când a împlinit 18 ani și a obținut dreptul la rezidență permanentă în SUA. [52]

Teama fetei că avea să fie ucisă nu era deloc nefondată. Au existat fete musulmane ucise în SUA pentru că au adoptat stilul occidental de viață sau chiar pentru ceea ce părinții lor au considerat drept comportament nesupus. Tatăl lui Noor Almaleki, în vârstă de 20 de ani, a călcat-o cu mașina pe aceasta și i-a produs leziuni grave, în urma cărora a murit.

Un anchetator al poliției a declarat că Noor „a fost călcată cu mașina în plină zi de către tatăl ei, care era supărat, fiindcă fata devenise prea occidentală și nu voia să accepte o căsătorie pe care i-o aranjase acesta în Irakul natal” [53].

Istoria universală, dar și cultura modernă sugerează că lumea este încă foarte departe de egalitatea sexelor. Toate cazurile majore care implică persecuția unui sex de către celălalt sunt exclusiv povești despre bărbați care persecută femei.

 

Abuz sexual

Rata mare de violuri și violență sexuală înregistrată în interiorul granițelor americane ilustrează la modul cel mai alarmant felul în care bărbații le abuzează și le maltratează pe femeile americane. În 2011, au fost reclamate la poliție 83.425 de violuri cu uz de forță [54], dar această cifră e doar vârful aisbergului. Studiul Național cu privire la Partenerul de Viață și Violența Sexuală (NISVS) realizat în 2010 de Centrul pentru Prevenția și Controlul Bolilor (CDC) din SUA arată că 1,3 milioane de femei susțin că au fost violate în anii anteriori [55]. Iată câteva dintre rezultatele obținute în urma studiului, care s-a desfășurat prin telefon:

  • 20% din femei au suferit cel puţin un viol;
  • una din șase femei a fost cândva urmărită și hărțuită;
  • un sfert din femei au căzut victimă violențelor fizice grave produse de partenerii de viață.

Problema violenței domestice este atât de răspândită, încât Coaliția Națională Împotriva Violenței Domestice trage un semnal de alarmă cu privire la această „epidemie ce afectează indivizi din toate comunitățile, indiferent de vârstă, stare materială, rasă, religie, naționalitate sau educație” [56]. Circa 85% din victimele violenței domestice sunt femei [57].

Și pornografia este omniprezentă în cultura americană. Este cel mai popular subiect în căutările online, conform redactorului Pamela Paul de la revista Time, care relatează că „66% din bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 34 de ani vizitează lunar site-uri pornografice” [58]. Efectele sunt extrem de negative. Pornografia îi învață pe bărbați să privească femeia ca pe un obiect sexual și deschide calea violenței împotriva femeilor. Așa-zisul „entertainment pentru adulți” are următoarele consecințe:

 

O viziune asupra femeii ca jucărie: Un studiu din 2009 a folosit scanarea prin rezonanță magnetică a creierului bărbaților care urmăreau conținut pornografic, ajungând la concluzia că aceasta îi făcea să privească femeia ca pe un obiect sexual [59].

Divorț și infidelitate: Cei care au urmărit cel puțin o dată un astfel de film sunt, timp de un an după aceea, cu 25,6% mai predispuși la divorț, cu 65% mai predispuși la relații extramaritale și cu 8% mai puțin dispuși să-și califice căsnicia drept „foarte fericită” (asta în cazul în care mai sunt încă într-o căsnicie) [60].

Violență sexuală: Un studiu care a urmărit studenți de sex masculin de la o universitate din regiunea central-vestică a SUA a descoperit că „bărbații care au vizionat pornografie sunt mai puțin predispuși să intervină când sunt martorii unui incident, că declară intenții comportamentale mai înclinate spre viol și sunt mai predispuși să creadă în lucrurile neadevărate care se spun cu referire la viol” [61]. Ucigașul în serie Ted Bundy, care a fost executat după ce a ucis cel puțin 28 de femei, a declarat că originea comportamentului său sadic se găsea în dependența de pornografia care prezenta fapte de violență extremă. Una dintre ultimele lui victime era o fetiță de 12 ani al cărei cadavru a fost găsit abandonat într-o cocină. [62]

 

Nu toți bărbații din istorie au văzut femeile ca inferioare și le-au tratat ca atare. Există o mulțime de exemple de instituții și bărbați care s-au luptat pentru drepturi egale acordate femeilor.

Cu toate acestea, se impune o concluzie care ne aduce cu picioarele pe pământ: de-a lungul istoriei, bărbații au avut tendința de a le persecuta pe femei, de a le limita libertatea și puterile și de a le folosi în scopuri pur personale. Aceasta s-a desăvârșit prin intermediul acțiunilor politice și sociale (prin obiceiuri și legi care limitau libertățile femeilor) sau prin pasivitate și lipsă de acțiune (ținându-se deoparte și lăsându-le să poarte povara socială sau învinuindu-le pentru toate relele societății). Azi, în SUA, numărul femeilor care suferă abuzuri din partea bărbaților este uluitor.

Iar avortul este o manifestare dusă la extrem a acestei tendințe a bărbaților de a exploata femeia. Să aruncăm în continuare o privire asupra modului în care bărbații se folosesc de avort pentru a-și îndeplini mărețele planuri sociale și a-și exercita pasiunile intime asupra femeilor fără a mai fi nevoiți să-și manifeste la nevoie și angajamentul și responsabilitatea față de ele.

 

NOTE

(*) Citate biblice din Biblia © Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Litera Internațional, 2011

[37] Din Lysistrata, Citat în: Alvin J. Schmidt, How Christianity Changed the World (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 2001, 2004), p. 98.

38] Schmidt, How Christianity Changed the World, pp. 97-101.

[39] David H. Cherry, editor, The Roman World: A Sourcebook (Malden, Mass.: Blackwell Publishers, 2001), p. 51.

[40] Philip Schaff, The Person of Christ: The Miracle of History (Boston: American Tract Society, 1865), p. 210. Citat în: Alvin J. Schmidt, How Christianity Changed the World (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 2001, 2004), p. 101.

[41] Talmud, Sotah, 19a, Citat în: Gary R. Habermas and Michael L. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 2004), p. 72.

[42] Gary R. Habermas și Michael L. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 2004), p. 72.

[43] Sakuntala Narasimhan, Sati: Widow Burning in India (New York: Anchor Books, 1990), p. 27.

[44] Dorothy K. Stein, „Women to Burn: Suttee as a Normative Institution”, Signs: Journal of Women Culture and Society (Winter 1978) 253. Citat în: Schmidt, How Christianity Changed the World, p. 116.

[45] Schmidt, How Christianity Changed the World, pp. 118-9.

[46] Tocqueville, Alexis de, Democracy in America (London: Saunders and Otley, 1840), p. 106.

[47] Modern History Sourcebook: The Declaration of Sentiments, Seneca Falls Conference, 1848. http://www.fordham.edu/halsall/mod/senecafalls.asp

[48] Nonie Darwish, Cruel and Usual Punishment (Nashville: Thomas Nelson, 2008), p. 64.

[49] Ibid. ix.

[50] Farid Ahmed and Moni Basu, „Only 14, Bangladeshi girl charged with adultery was lashed to death”, CNN.com, 29 martie 2011. http://edition.cnn.com/2011/WORLD/asiapcf/03/29/bangladesh.lashing.death/index.html

[51] Sabina Amidi, „I wed Iranian girls before execution”, The Jerusalem Post, 19 iulie 2009. http://www.jpost.com/IranianThreat/News/Article.aspx?id=149091

[52] „Rifqa Bary Granted U.S. Residency”, 10TV.com, Tuesday September 7, 2010. http://www.10tv.com/content/stories/2010/09/07/story-columbusrifqa-bary-us-citizen-granted.html

[53] Julia Dahl, „«Honor killing» under growing scrutiny in the U.S.”, CBSNews.com, 4 aprilie 2012. http://www.cbsnews.com/8301-504083_162-57409395-504083/honor-killing-under-growing-scrutiny-in-the-u.s/

[54] Crime in the United States 2011, Forcible Rape, Federal Bureau of Investigation. http://www.fbi.gov/about-us/cjis/ucr/crime-in-the-u.s/2011/crime-in-the-u.s.-2011/violent-crime/forcible-rape

[55] National Intimate Partner and Sexual Violence Survey Fact Sheet. http://www.cdc.gov/ViolencePrevention/pdf/NISVS_FactSheet-a.pdf

[56] „Domestic Violence Facts”, The National Coalition Against Domestic Violence. http://www.ncadv.org/files/DomesticViolenceFactSheet%28National%29.pdf

[57] Bureau of Justice Statistics Crime Data Brief, Intimate Partner Violence, 1993-2001, februarie 2003. Citat în: „Domestic Violence Facts”, The National Coalition Against Domestic Violence.

http://www.ncadv.org/files/DomesticViolenceFactSheet%28National%29.pdf

[58] Pamela Paul, „From Pornography to Porno to Porn: How Porn Became the Norm”, Citat în: The Social Costs of Pornography: A Collection of Papers (Princeton, N.J.: Witherspoon Institute, 2010).

[59] Mary Eberstadt, Mary Anne Layden, „The Social Costs of Pornography: A Statement of Findings and Recommendations”, The Witherspoon Institute and the Social Trends Institute, 2010, p. 35. http://www.internetsafety101.org/upload/file/Social%20Costs%20of%20Pornography%20Report.pdf

[60] Ibid., 25.

[61] John D. Foubert, Matt W. Brosi, and R Sean Bannon. „Pornography viewing among fraternity men: Effects on bystander intervention, rape myth acceptance and behavioral intent to commit sexual assault.” Journal of Sex Addiction and Compulsivity 18 (2011), pp. 212-31. Disponibil pe Internet la: http://works.bepress.com/john_foubert/7

[62] „Fatal Addiction: Ted Bundy’s Final Interview”, PureIntimacy.org, http://www.pureintimacy.org/piArticles/A000000433.cfm

 

CAPITOLUL IV

Dreptul femeii, legiferat de bărbaţi

 

Deși societatea proclamă avortul ca pe un drept al femeii și vrea să se asigure că bărbații nu au nimic de spus în această privință, este remarcabil cât de puține femei au fost implicate în extinderea și acceptarea acestei practici. Avortul este considerat azi ca un drept exclusiv al femeii, dar bărbații sunt cei care au avut un rol important în procesul de promovare și legalizare a acestuia.

Ca să înțelegem cum au determinat bărbații legalizarea avortului în America în 1973, nu trebuie să uităm că nu a fost prima dată când în SUA avea loc o criză a avortului.

 

Avortul în secolul al XIX-lea

Cei care cred că avortul a devenit larg răspândit în America abia în anii 1970, trebuie să știe că el era o procedură obișnuită și în secolul al XIX-lea. Nu deținem statistici, dar medicul Edwin Moses Hale pretindea în 1867 că „două treimi din numărul de vieți concepute în SUA și în alte țări civilizate sunt distruse în mod criminal” [63]. Marvin Olasky, în cartea sa, Abortion Rites: A Social History of Abortion in America (Avortul ca ritual: O istorie sociologică a avortului în America), estimează că în anii 1860 se făceau peste 160.000 de avorturi anual, atunci America având o populație de 27 de milioane de locuitori [64]. Dacă procentajul ar fi același la ora actuală în SUA, ar trebui să se facă 1,86 milioane de avorturi pe an, dat fiind că populația SUA se ridică azi la 314 milioane. Iar cifra reală a avorturilor la ora actuală este de 1,2 milioane pe an.

În 1876, alt medic, Augustus Kinsley Gardner, nota:

 

„Privim cutremurați la bietele femei hinduse, a căror dragoste pentru copilul lor le rupe inima când fervoarea entuziasmului religios le face să-și sacrifice iubitul vlăstar la picioarele lui Krishna sau în valurile tulburi ale Gangelui sacru, însă noi nu simțim nicio durere, nu avem niciun cuvânt de dezaprobare la vederea sacrificiilor umane cărora le cad victimă mii de nenăscuți jertfiți anual, în orașul New York, pe altarul Zeului Modei.” [65]

 

Deși bărbații sunt principalii vinovați pentru practica avortului în America de azi, tot bărbații au fost cei care s-au implicat în oprirea valului de avorturi când, pe la 1800, stat după stat a luat în vizor această practică.

Avortul nu fusese nici înainte protejat prin lege. Prima condamnare în caz de avort din America a avut loc la 1652, în Maryland, când căpitanul William Mitchell a fost condamnat pentru adulter, desfrânare și intenții criminale, după ce o forțase pe servitoarea lui iobagă, gravidă cu copilul său, să bea o soluție farmacologică cu efect abortiv [66]. Dar astfel de cazuri păreau rare. O soluție mai obișnuită pentru sarcinile în afara căsătoriei era infanticidul la naștere.

Olasky citează 51 de condamnări pentru infanticid în Massachusetts, care au avut loc între 1670 și 1807. Când avortul a devenit o practică tot mai frecventă, legislatorii au emis legi care protejau copilul nenăscut și pedepseau vinovații. În 1868, 30 de state americane incluseseră avortul în dreptul penal. În 27 dintre acestea, conform lui Olasky, era „pedepsită tentativa de inducere a avortului înainte ca fătul să înceapă să miște în pântece” [67].

Așadar, deși ilegal, avortul continua să fie tot mai răspândit pe la 1800. Trei categorii de oameni s-au implicat social în lupta împotriva avortului și, în 40–50 de ani, au înregistrat câteva reușite în demersul lor de protejare a femeilor și copiilor nenăscuți – un succes care a durat doar un secol.

 

Feministele

Feministele, ziariștii și medicii au format o adevărată alianță pentru a ajuta America să înțeleagă distrugerea socială, medicală și emoțională pe care o producea avortul.

„Mulți nu-și dau seama că legile anti-avort intrate în vigoare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt rezultatul lobby-ului făcut de feministe, care și-au călcat pe inimă și și-au dat mâna în acest scop cu bărbații, care predominau în profesia medicală și în presa centrală. Aceste femei, care ele însele nu se bucurau de suficiente drepturi, erau preocupate de drepturile grupurilor oprimate: sclavii, copiii și copiii nenăscuți” [68], scrie Serrin Foster, președinta organizației Feminists for Life („Feministe pentru viață”).

Spre deosebire de majoritatea feministelor din secolul al XXI-lea, primele feministe se opuneau din răsputeri avortului și lucrau activ pentru eradicarea acestuia.

Cunoscuta feministă Elizabeth Cady Stanton înțelegea că avortul devalorizează femeia și crește inegalitatea dintre sexe:

 

„Avortul ar trebui inclus, ca și uciderea de prunci, la capitolul infanticid… Trebuie să existe un remediu chiar și pentru un rău atât de hidos. Și care să fie acela dacă nu completa eliberare și emancipare a femeilor? Cel puțin de aici ar trebui să pornim.” [69]

 

Mary Ann Glendon, profesor de drept la a Universitatea Harvard, explică în ce fel vedeau primele feministe lupta pentru drepturile femeii: „disponibilitatea imediată a avortului va înlesni exploatarea sexuală a femeilor”. Ele considerau „dragostea liberă, avortul și divorțul facil dezastruoase pentru femei și copii” [70].

Susan B. Anthony, poate cea mai cunoscută campioană a drepturilor femeii, a înțeles pe deplin impactul negativ al avortului asupra femeii. Ea argumenta în mod convingător că bărbații care erau în favoarea avortului purtau cea mai mare vină pentru toate relele cărora le cădeau pradă femeile.

 

„Deplâng odioasa crimă a pruncuciderii. Vrem prevenție, nu pedeapsă. Trebuie să smulgem răul din rădăcină. Cele care practică avortul sunt în adâncul sufletului revoltate de această faptă abominabilă. Toate articolele pe care le-am citit pe tema aceasta sunt scrise de bărbați. Ei le denunță pe femei ca fiind singurele vinovate și nu-i includ niciodată pe bărbați în planurile de combatere a fenomenului… Femeia e teribil de vinovată pentru fapta pe care o comite, indiferent de motivul ei – fie că o face din dragoste, fie din dorința de a feri de suferință o făptură inocentă încă nenăscută. Dar, vai! De trei ori mai vinovat este cel care a împins-o la disperare, făcând-o să apeleze la crimă!” [71]

 

Peste ani, feministele încă înțelegeau avortul ca pe o micșorare și degradare a femeilor. Îndrăgita feministă Alice Paul, care a redactat Amendamentul pentru Egalitate în Drepturi în 1923, se opunea avortului, pe care îl califica drept „forma extremă de exploatare a femeilor” [72].  Evelyn Judge, prietena ei de o viață, a spus că Alice Paul, care a murit în 1977, a numit cândva avortul „uciderea femeilor nenăscute” [73].

Ce diferență față de feminismul anilor 1970, care vedea libertatea sexuală ca pe o eliberare a ambelor sexe! Glendon, profesor la Harvard, observă: „Era combinația paradoxală a două lucruri care de obicei nu merg mână în mână: supărarea pe bărbați și promiscuitatea – ura față de bărbați și vânarea de bărbați” [74].

 

Ziariștii

Oamenii de presă din secolul al XIX-lea nu ezitau să-și exprime părerea despre avort. John McDowall, un creștin absolvent al universităților Amherst și Princeton, care lucra la New York, a înființat Societatea Magdalenă, care le oferea adăpost femeilor seduse și abandonate. În 1833, a înființat și o revistă lunară, McDowall’s Review, pentru a prezenta în detaliu realitatea și amploarea fenomenelor de seducție, prostituție și avort din Gotham. El a dezvăluit că „mii de copii sunt uciși. Prunci morți sunt găsiți adesea, uneori în toalete, alteori în puțuri, canale, băltoace, pe chei…” [75] Relatările sale agresive despre lumea subterană a pasiunilor carnale din New York i-a supărat pe mulți. Un înalt juriu l-a mustrat pentru că a creat o neplăcere care „degrada caracterul orașului” [76].

După moartea lui McDowall, în 1836, publicația The National Police Gazette, condusă de redactorul-șef George Wilkes, promitea solemn „să urmărească această chestiune până când orașul New York avea să scape de distrugătorii de copii” [77]. Campania a continuat de-a lungul a două decenii, dar publicația se bucura mai mult „de audiență decât de prestigiu”, după spusele istoricului Marvin Olasky, și nu a reușit să canalizeze furia publicului împotriva breslei furnizorilor de servicii de avort.

În 1870, Louis Jennings, redactor la The New York Times, a început o cruciadă anti-avort cu un editorial care purta un titlu de rezonanță evanghelică, Cel mai mic dintre aceștia, și prin care protesta cu privire la „făptuirea uciderii de prunci… care e putredă și duhoarea se ridică până la ceruri. De ce nu se face simțită nicio adiere de pedeapsă?” Jennings a comandat o anchetă jurnalistică în care un reporter și o prietenă de sex feminin au vizitat specialiști în avort, pretinzând că sunt un cuplu care are nevoie de serviciile lor. În reportajul care a rezultat se spunea că „mii de ființe umane” sunt „ucise înainte chiar de a vedea lumina soarelui” [78].

Da-da, ați înțeles bine: The New York Times a publicat asta!

Nu toate ziarele au adoptat o atitudie agresivă de condamnare a avortului, dar cele care au făcut-o au avut un impact considerabil asupra opiniilor și atitudinilor americanilor.

 

Medicii

În comunitatea medicală, câțiva curajoși au ridicat vocea, recunoscând efectele devastatoare ale avortului și lucrând neobosit pentru a aduce schimbarea în America.

Cruciada antiavort era condusă de dr. Horatio Robinson Storer, unul dintre primii ginecologi americani. El îndemna Asociația Medicilor din America (American Medical Association) să ceară legi mai stricte împotriva avortului. Ca președinte al Comitetului pentru Avort Criminal al asociației, a coordonat redactarea Rapor-tului despre Avortul Criminal, prezentat în plenul asociației în 1859.

Documentul trecea în revistă răspândirea practicii în SUA și cerea să se ia măsuri:

 

„Datoria noastră este clară. Dacă putem face ceva pentru a opri răspândirea acestei crime, trebuie să acționăm. În chestiuni de drept abstract, profesia medicală nu cunoaște concepte precum utilitatea, oportunitatea, lașitatea. Suntem protectorii mai puternici ai femeii. Numai noi putem să le protejăm vlăstarele in utero. Aici e vorba de viață și de moarte – viața și moartea a mii de persoane – iar de noi depinde, aproape în întregime, totul.

Ca profesioniști, noi am condamnat în unanimitate această crimă. Dar simplele declarații nu prea au efect, așa că sunt inutile, evazive și crude.

Dacă masacrul constant a nenumărați copii, ce se face sub ochii noștri, se explică prin lipsa de cunoștințe medicale, atunci e de datoria noastră, ca medici și ca bărbați buni și adevărați, să combatem această ignoranță atât în public, cât și pe căi private, prin toate mijloacele pe care le avem la dispoziție” [79].

 

AMA a adoptat în unanimitate acest raport, care includea și recomandări pentru îmbunătățirea legilor împotriva avortului. Raportul și recomandările au ajuns pe masa Președintelui SUA și la organele legislative ale tuturor statelor și teritoriilor americane. „Descria rata tot mai mare de avorturi criminale, care conduceau la moartea «a sute de mii» și chema legiuitorii din fiecare stat să adopte legi stricte care să reducă numărul acestor decese” [80].

Storer era foarte activ, salvând vieți și prin activitatea sa literară. În timp ce căuta protecție legală pentru copiii nenăscuți, se implica în viața familiilor. A publicat o serie de articole medicale despre avort în volumul Why Not? A Book for Women (De ce nu? O carte pentru femei). Cartea s-a publicat în patru ediții și era folosită și de alți medici pentru a le consilia pe femeile care luau în considerare soluția avortului. În 1897, Storer a menționat cum le-a ajutat cartea lui pe femei să înțeleagă implicațiile morale și fiziologice ale avortului. Sute de femei s-au răzgândit, scria el, „convinse să lase sarcina să ajungă la termen” [81].

Storer își manifesta simpatia pentru femei și sublinia nenorocirea pe care le-a provocat-o acestora eșecul comunității medicale de a lua atitudine: „Adevărul este că tăcerea noastră ne-a făcut pe toți complici la crimă, iar acum, când măștile au căzut, fiindcă a venit momentul să aplicăm remediul sau chiar să extirpăm cu bisturiul această boală care roade organismul nostru politic, medicul are nevoie de același curaj ca și pacientul său și cel mai probabil va fi cuprins de remușcări la fel ca și acesta” [82].

Unele opinii și abordări ale lui Storer i-au limitat eficiența. Însă a reușit cu succes să creeze o platformă de lansare a chestiunii în mediul medical, iar mulți alți medici i s-au alăturat, luând atitudine împotriva avortului. Unii au păstrat tăcerea, poate că erau chiar din cei care practicau avortul, dar grupul medicilor care se opuneau practicii a reușit să facă schimbări în mentalitatea americană și în procesul legislativ.

Eforturile primelor feministe, ale medicilor și ale presei au favorizat succesul apărătorilor vieții. Frederick Dyer scria, în volumul The Physicians’ Crusade Against Abortion (Cruciada Medicilor împotriva Avortului), care făcea cronica acestor evenimente: „Prin 1880, aproape fiecare stat și teritoriu american avea noi legi care considerau drept o crimă gravă practicarea avortului, în afară de cazurile în care mama era în pericol. Majoritatea acestor legi stricte la nivel statal au rămas efectiv neschimbate până la decizia din cazul Roe vs. Wade, care le-a respins în 1973” [83].

James Mohr, alt istoric al avortului, scrie că, după adoptarea noilor legi, „prin comparație cu perioada 1840–1880, între 1880 și 1900, incidenţa acestei practici a scăzut vizibil raportat la numărul de locuitori” [84].

 

Se instalează apatia

Deși bărbații și femeile luptaseră cot la cot pentru a proteja America de avort prin acțiune socială și legislativă, ulterior s-a instalat apatia. Victoriile legislative obținute în 1880 au rămas valabile timp de vreo 100 de ani, dar fisurile din sistem au devenit evidente curând după adoptarea noilor legi.

Legea era un lucru, dar aplicarea ei era altul. De exemplu, prin anii 1880 și 1890, furnizorii de servicii de avort făceau anunțuri în ziarul San Francisco Examiner. La fel procedau și cei din alte orașe, printre care Chicago și St. Louis. Olasky povestește despre medicul din Chicago Rudolph Holmes, care a condus în 1904 o campanie în numele Societății Medicilor din Chicago, pentru a convinge ziarele să „întrerupă anunțurile criminale sau să le determine să le editeze pe cele care încălcau în mod flagrant legea” [85].

Inițiativa a reușit să scoată din ziarele orașului ofertele de avort, iar exemplul a fost urmat și în alte orașe [86]. Cu toate acestea, după cum Holmes însuși a recunoscut, orice victorie în această luptă era doar temporară: „Acum, că anunțurile nu mai apar, efortul Comitetului pe viitor va fi să supravegheze ca lucrurile să rămână astfel; cu timpul e sigur că vor reapărea într-o altă formă…” [87]

Pe la sfârșitul secolului, opoziția medicilor la avort a devenit ezitantă. În 1906, revista de specialitate Journal of the American Medical Association a publicat afirmația unui dr. Henry Marcy, conform căreia „produsul timpuriu al fecundării este de o importanță atât de mică, încât avortul nu va fi în mod serios stabilit ca delict criminal” [88]. În 1911, dr. William Robinson a spus într-o adunare de la Societatea Medicală de pe Coasta de Est că era corect ca femeile necăsătorite să avorteze în anumite circumstanțe. Apoi s-a declarat pe față în favoarea avortului la începutul anilor 1930, spunând că era „mai bună îndepărtarea câtorva celule inanimate” decât să ai copii nedoriți [89].

În 1936, un ginecolog din Missouri, dr. Frederick Taussig a publicat Abortion, Spontaneous and Induced (Avortul spontan și indus), un tratat de 536 de pagini, care a fost lăudat de revista Time ca o lucrare „cu autoritate” și un „text de referință” [90]. Marvin Olasky, în lucrarea sa despre istoria avortului, a caracterizat și el volumul drept „cea mai influentă carte pro-avort a anilor 1930” și a observat că autorul susținea legalizarea avortului pentru cazurile în care „mama este epuizată fizic de la mai multe nașteri și sărăcie” sau „în mod vădit iresponsabilă” [91]. Taussig pretindea că între 8.000 și 10.000 de femei mor anual în urma avorturilor și a formulat un argument care avea să fie folosit timp de decenii, și anume „că trebuia să se acorde mai multă considerație dreptului femeii de a avea control asupra propriului corp” [92].

Cifrele avansate de Taussig erau false. Șase ani mai târziu, el a mărturisit că, acolo unde în cartea lui spunea că se făceau 681.000 de avorturi pe an, folosise „cele mai exagerate estimări despre numărul de avorturi și de decese în urma avortului” [93]. În 1942, la o conferință medicală, a dat o estimare de maximum 5.000 de morți pe an survenite în urma avorturilor, dar nici această cifră nu era susținută prin date statistice concludente. În orice caz, în anii 1940, riscurile pe care avortul le prezenta pentru femei au scăzut considerabil după introducerea penicilinei. Într-atât încât, deși nu se știe numărul total de decese în urma avortului, în 1942, Planned Parenthood a raportat numai 260 în America [94].

La conferința din 1942, la care Taussig și-a ajustat la jumătate estimarea numărului de decese în urma avortului, și care era sponsorizată de Comitetul Național pentru Sănătate Maternală, au apărut voci în favoarea avortului, un vorbitor sugerând chiar că „decizia finală ar trebui să-i aparțină ei” [95]. Mai târziu, în 1955, la o conferință ținută de Planned Parenthood pe tema avortului, Theodore Lidz, profesor de psihiatrie la Yale, declara: „Avortul e preferabil nașterii care poate dăuna bunăstării mamei…”  [96] Participanții la respectiva întrunire au tras concluzia că „aprobările tot mai numeroase ale unor sugestii psihiatrice, umanitare și eugenice pentru terminarea legală a sarcinii” justificau un mediu legal mai relaxat [97].

În timp ce profesia medicală își regândea atitudinea față de avort, și presa și-a schimbat abordarea. Relatările din secolul al XIX-lea apărute în New York Times și National Police Gazette le ofereau cititorilor povești senzaționale și lugubre despre femei căzute victimă unor medici care le făceau avort și se îmbogățeau pe spinarea lor, adesea cu prețul vieții tinerelor femei. Dar în anii 1930 și 1940 lucrurile s-au schimbat, relatările din ziare făcând distincție între mercenarii corupți și cei umani, care le făceau avorturi femeilor din compasiune. Olasky scrie că atunci a început presa să prezinte avortul ca pe o chestiune unde „problema nu o reprezenta avortul, ci «medicul lipsit de scrupule» care îl practica” [98].

Unul dintre cele mai reprezentative și influente evenimente, care a generat o adevărată campanie națională în presă, prezentând avortul într-o lumină pozitivă, a fost cazul d-nei Sherri Finkbine, din Arizona, mama însărcinată a altor patru copii. Deoarece se temea că thalidomida din somniferele pe care le lua îi putea afecta copilul nenăscut, care ar fi putut veni pe lume cu membre mai scurte sau cu alte defecte congenitale, femeia a încercat să avorteze în Arizona, dar nu a putut, iar până la urmă a călătorit tocmai în Suedia pentru procedură. Presa a pedalat pe ideea „chinului” femeii, iar un editorial din publicația Atlanta Constitution recomanda că „națiunea ar trebui să-și revizuiască legea avortului în lumina consecințelor demonstrate în acest caz” [99]. Un sondaj Gallup din 1962 a descoperit că 52% din respondenți credeau că Finkbine „făcuse bine” că avortase, în timp ce 32% nu erau de acord cu ea, iar 16% nu aveau nicio părere [100].

Trei ani mai târziu, ziarul The New York Times s-a declarat pe față în favoarea liberalizării avortului, publicând opinii conform cărora limitarea avortului la cazurile care necesitau salvarea mamei „era un exemplu cert de tratamente inumane aplicate unui om – mai precis, unei femei” [101].

 

Întoarcerea la avort

La finele anilor 1960, aceste schimbări de atitudine au dus la relaxarea legilor statale privitoare la avort. Spre deosebire de predecesoarele lor, feministele de acum erau recrutate de bărbați, cu scopul de a sprijini avortul.

Legislația avortului s-a îmblânzit în 1967, când statele Colorado, California și Carolina de Nord au adoptat toate o legislație-model care legaliza avortul în caz de sarcini apărute după viol sau incest, în situații care puneau în pericol viața mamei și în cazuri în care fătul avea handicap grav. Alte nouă state aveau să pună în aplicare legi similare în 1970: Arkansas, Delaware, Gerogia, Kansas, Maryland, New Mexico, Oregon, Carolina de Sud și Virginia [102].

Primul stat care a oferit avort fără nicio restricție a fost New Yorkul, în 1970. Avortul era legal acolo în primele 24 de săptămâni de sarcină. Curând, au urmat Hawaii, Alaska și Washington. Un an mai târziu a început procesul în faimosul caz Roe vs. Wade. Când s-a dat verdictul, în 1973, toate legile statale care reglementau avortul au fost lovite de nulitate, iar avortul la cerere a devenit standardul în toate cele 50 de state americane.

 

Cursa pentru legalizare

Cum s-a realizat legalizarea atât de rapidă a avortului? Cum s-a ajuns de la prohibiția aproape absolută la legalizarea avortului la cerere în întreaga Americă?

Dr. Bernard Nathanson, figură proeminentă a mișcării de promovare a liberalizării avortului, ne pune pe tavă strategia din spatele acestei schimbări.

La un dineu din 1967, el l-a cunoscut pe ziaristul Lawrence Lader, pe care feminista Betty Friedan avea să-l numească „părintele mișcării pentru dreptul la avort” [103]. Cei doi și-au descoperit pasiunea comună pentru avort. „Am început să stăm de vorbă, iar conversația a durat vreo opt ani”, își amintește Nathanson. „În tot acest timp, stat după stat și-a abolit legea împotriva avortului, s-a tras linie între cei pro- și cei anti-avort, iar bătălia a început.” [104]

El a fondat, împreună cu Lader, NARAL (inițial denumită Asociația Națională de Respingere a Legilor Avortului, iar acum cunoscută ca NARAL Pro-Choice America), organizație care a devenit vârful de lance în lupta pentru legalizarea avortului la cerere. Nathanson își amintește că Lader l-a întâlnit „la momentul potrivit”:

 

„Mă supărau pericolul pe care îl reprezentau avorturile ilegale și trecusem de la deziluzie la cinism și apoi la furie cu privire la ipocrizia din afacerea cu avorturi… Lader nu și-a ascuns niciodată scopurile radicale, ce constau din abolirea totală a restricțiilor… Nu părea momentul pentru o analiză minuțioasă a chestiunilor” [105].

 

Cruciada dusă de Lawrence Lader pentru legalizarea avortului era inspirată de Margaret Sanger, farul călăuzitor al mișcării de promovare a controlului nașterilor. El a publicat în 1955 și o biografie oficială a lui Sanger, fondatoarea organizației Planned Parenthood, despre care spunea: „A exercitat, fără îndoială, cea mai puternică influență în viața mea”. Credința acesteia în inviolabilitatea persoanei l-a convins și pe el că numai mama avea dreptul de a decide cu privire la ceea ce se întâmpla în corpul ei și că aceasta „controla fătul pe care îl hrănea” [106].

Betty Friedan, mama mișcării feministe moderne, l-a întrebat odată pe Lader de ce s-a implicat în promovarea cauzei liberalizării avortului. Din cauza lui Sanger, a explicat Lader, citând o lucrare a acesteia din 1920, Woman and the New Race (Femeia și Noua Rasă): „Nicio femeie nu se poate numi liberă dacă nu-și controlează propriul corp. Nicio femeie nu se poate numi liberă dacă nu poate alege în mod conștient să devină mamă sau nu” [107].

Pentru Lader, dreptul la avort era o cauză morală, similară abolirii sclaviei în anii 1800. „Ambele (cauze) implicau poziții morale și religioase fundamentale, care se confruntau cu interesele intrinseci ale epocii”, scria el. Și ambele, adăuga, „fuseseră create prin legi aflate în conflict vădit cu drepturile fundamentale aparent garantate prin Constituție…” [108]

Lader, care și-a dedicat o mare parte din viață rescrierii legii americane referitoare la avort și extinderii accesului la avort, argumenta că legile împotriva acestei proceduri „le răpeau femeilor dreptul de a-și controla propriul corp și capacitatea de procreație, obligându-le să dea naștere la copii împotriva propriei lor dorințe” [109]. Practic, nu acorda atenție deloc statutului moral al copiilor nenăscuți și dezbaterii cu privire la dreptul lor de a se naște.

Influenta carte a lui Lader, Abortion (Avort), publicată în 1966, era o amplă trecere în revistă a „legilor și practicilor care guvernau avortul în SUA și în lume”. Judecătorul Harry Blackmun de la Curtea Supremă a folosit opt citate din această carte în redactarea deciziei din 1973, cea care a răsturnat toate legile avortului din SUA, acordându-le femeilor dreptul de a alege să le ia viața copiilor lor nenăscuți.

Cele mai importante figuri din spatele liberalizării avortului au fost în principal bărbați. David Garrow, istoric al fenomenului, scrie că Pat Maginnis, o californiană care în anii 1960 s-a implicat activ în respingerea legilor avortului, „deplângea slaba implicare din partea femeilor în favoarea liberalizării avortului și îi spunea lui Morris Ernst, cofondator al Uniunii Americane pentru Libertăți Civile, că «bărbații ne-au acordat până acum cel mai mult sprijin»” [110].

Lader și-a dat seama că avea nevoie de vocea femeilor. Nathanson aduce în lumină felul în care Lader a recrutat femei pentru cauza liberalizării avortului. El evocă o remarcă a lui Lader: „Dacă e să scoatem avortul din cărți în stradă, trebuie să recrutăm feministe” [111].

La început, lui Nathanson i s-a părut o greșeală: „M-am gândit că, dacă feministele ar fi părut că preiau lupta, reforma necesară în cazul avortului nu ar mai fi beneficiat de audiență echitabilă în rândul moderaților. M-am înșelat amarnic, desigur. Mariajul lui Lader cu feministele s-a dovedit o tactică strălucită” [112].

Nathanson și Lader aveau o agendă clară: legalizarea avortului. Dar și-au dat seama că trebuia să folosească femeile potrivite pentru a câștiga acceptul în diverse state. Întrebarea care s-a pus apoi a fost dacă organizația să fie reprezentată de o femeie sau de un bărbat.

„Ca președinte, aveam nevoie de cineva dedicat activismului social și cu simț politic”, scrie Nathanson. „Sigur că trebuia să fie o femeie, deși Larry se gândea să conducă el însuși NARAL, pe post de Președinte al Comitetului Executiv.” [113]

Cu alte cuvinte, bărbații aveau să conducă în continuare organizația, punând o femeie ca paravan. Nathanson își amintește de calculele lor politice:

 

„«Trebuie să avem femei în față. Mă-nțelegi?», a spus el (Larry).

Da, îl înțelegeam. Dădea dovadă de un simț politic impecabil.

«Și persoane de culoare. Mai ales femei de culoare. De ce naiba nu reușesc să înțeleagă ce importantă e pentru ele această mișcare?»” [114]

 

Până și reprezentanții onorifici „trebuia să fie femei, nu numai pentru a ne întări legăturile cu feministele, dar și pentru a le atrage pe femeile neangajate politic”, scrie Nathanson. El și Lader au „trecut în revistă vreo cincizeci și ceva de nume pentru funcția de Președinte Onorific, căutând o figură de rasă albă care făcea parte din establishment… și una de culoare… dar și de sex feminin.” [115] În cele din urmă, s-au oprit la Shirley Chisholm, prima femeie de culoare aleasă ca membru în Congres, și la dr. Lester Brimlow, președintele Asociației Americane de Sănătate Publică, care au fost desemnați să împartă funcția de președinte onorific.

Lader și Nathanson au recrutat-o și pe Betty Friedan, cofondatoarea Organizației Naționale a Femeilor (NOW), înființată în 1966, „ca să se alăture revoluției” (avortului) [116]. Aceasta a devenit membru în consiliul administrativ al NARAL.

Să nu uităm că feministele din secolul al XIX-lea se opuneau ferm avortului, dându-și seama că le dăuna femeilor, fiind un instrument de exploatare. Nici feministele din secolul XX nu au sprijinit cauza avortului la început. Rosemary Oelrich Bottcher, fosta președintă a organizației Feminists for Life (Feministe pentru Viață), scria:

 

„Prima ediție a cărții-manifest The Feminine Mystique (Mistica feminină), de Betty Friedan, nici măcar nu face referire la avort. Legalizarea avortului nici măcar nu era pe lista de revendicări a nou-apărutei Organizații Naționale a Femeilor. În cartea sa din 1979, Aborting America (Avortarea Americii), dr. Nathanson își amintește că Lader ar fi zis: «Friedan trebuie să-și trimită soldații la noi – cât încă și-i mai poate controla».

Când l-am întâlnit pe Nathanson la convenția națională Dreptul la Viață, în iunie 1986, mi-a spus că le-au convins pe șefele de la Organizația Națională a Femeilor (NOW) că accesul simplu la avort legal era esențial pentru îmbunătățirea problemelor care amenințau bunăstarea femeilor, probleme pe care chiar Friedan le identifica în cartea ei.

«Le-am făcut să vadă liberalizarea avortului ca pe o problemă de drepturi civile, ca pe o chestiune fundamentală legată de drepturile femeii», mi-a explicat Nathanson.” [117]

 

Astfel, bărbații au conspirat cu succes la convingerea feministelor de frunte să includă avortul pe agenda lor ca remediu la alte aspecte care le preocupau.

Deși Friedan și-a petrecut restul zilelor ca suporteră a avortului, ea a criticat abordarea politizată pe care NARAL și NOW o aveau în această chestiune: „Din punctul meu de vedere, se pune prea mult accent pe avort… În ultimii ani a început să mă cam stânjenească concentrarea exclusivă asupra avortului, de parcă aceasta ar fi unica și esențiala problemă a femeilor, ceea ce nu este deloc” [118].

În 1981, Friedan chiar le-a sugerat feministelor „să-și unească forțele cu toți cei care au un real respect față de viață, inclusiv cu catolicii, care se opun avortului, și să lupte pentru opțiunea de a naște copii” [119].

Diverși autori și istorici recunosc că agenda avortului a fost promovată de bărbați care, la rândul lor au convins femeile și s-au folosit de ele pentru a câștiga sprijin și credibilitate. „Statistic, bărbații elitiști au fost întotdeauna mai înclinați să sprijine liberalizarea totală a avortului, cu toate că aveau nevoie de femei pentru a da glas acestui îndemn”, notează Stella Morabito [120].

În 1971, demograful Judith Blake a trecut în revistă statistici referitoare la opinia publică despre avort în perioada 1960–1970 și a ajuns la concluzia surprinzătoare că liberalizarea avortului nu se bucură de sprijin majoritar „în rândul persoanelor dezanvatajate și al femeilor”. Concluzia sa a fost că, în realitate, „legalizarea avortului se bucură de cel mai mult sprijin în rândurile bărbaților bine educați și integrați în sistem, care nu au convingeri religioase catolice” [121]. Blake a mai spus, exprimându-se elegant: „Bărbații de categorie socială superioară au cel mai mult de câștigat și cel mai puțin de pierdut din relaxarea legilor care restricționează avortul” [122].

Și astfel, America, țara care în anii 1800 dusese o adevărată bătălie pentru protejarea femeilor și a copiilor, a capitulat pe acest front în anii 1900. Iar efortul de a legaliza avortul a fost în principal condus – și încă la modul agresiv – de bărbați.

Întrebarea este: De ce? Dr. Nathanson avea propriile motive – cumva idealiste: grija pentru sănătatea și starea de bine a femeilor care făceau avorturi în clinici clandestine. El vedea legalizarea avortului ca pe un mijloc de a proteja sănătatea femeii.

Totuși, Nathanson, cofondatorul NARAL, s-a răzgândit mai târziu, denunțând avortul. El s-a străduit să readucă în America o mentalitate care respectă și femeia, și copilul.

Au fost toți bărbații la fel de altruiști ca Nathanson? Oare toți bărbații care luptau din greu în favoarea avortului erau preocupați de sănătatea femeii?

 

NOTE

 

[63] Edwin M. Hale, The Great Crime of the Nineteenth Century (Chicago: C.S. Halsey, 1867). Disponibil pe Internet la: http://archive.org/stream/greatcrimeofnine00hale/greatcrimeofnine00hale_djvu.txt

[64] Marvin Olasky, Abortion Rites: A Social History of Abortion in America (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1992), 291.

[65] A. K., Gardner, „Physical Decline of American Women”, Health Reformer, septembrie 1876. Citat în: Good Health, Vol. 11, (Good Health Publishing Company, 1876), p. 259.

[66] Olasky, Abortion Rites, p. 22.

[67] Ibid., p. 102.

[68] Serrin Foster, „How Men Convinced Women to be Pro-Abortion”, CatholicCulture.org, http://www.catholicculture.org/culture/library/view.cfm?recnum=111

[69] Elizabeth Cady Stanton. The Revolution, 5 februarie și 12 martie 1868.

[70] Mary Ann Glendon, „The Women of Roe v. Wade”, First Things, iunie-iulie 2003. http://www.firstthings.com/article/2007/01/the-women-of-roe-vwade-34

[71] Susan B. Anthony. The Revolution, July 8, 1869 (subl. mea).

[72] „Alice Paul”, articol din New World Encyclopedia. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Alice_Paul

[73] Ibid.

[74] Kate O’Beirne, „Pro-Life Women Fight For Feminism”, NationalReview.com, 23 ianuarie 2006. http://www.nationalreview.com/articles/216565/pro-life-women-fight-feminism/kate-obeirne

[75] McDowall’s Journal, mai 1833, p. 36. Citat în: Olasky, p. 141.

[76] Ibid., aprilie 1834, p. 31. Citat în: Olasky, p. 142.

[77] National Police Gazette, 14 februarie 1846, p. 205. Citat în: Olasky, p. 149.

[78] „The Evil of the Age”, New York Times, 23 august 1871. Citat în: Olasky, p. 153.

[79] AMA Report on Criminal Abortion, 1859, http://www.abortionessay.com/files/1859ama.html

[80] Frederick N. Dyer, „How Abortion Became Illegal in the United States”, Patheos.com, 25 mai 2011. http://www.patheos.com/Resources/Additional-Resources/How-Abortion-Became-Illegal-in-the-United-States-

Frederick-Dyer-05-25-2011.html

[81] H.R. Storer, „Criminal Abortion: Its Prevalence, Its Prevention, and Its Relation to the Medical Examiner …”, Microfiche #AN 0320 Citat în: Adelaide Nutting Historical Nursing Microfilm Collection, ca microfișă a unui articol tipărit în Atlantic Medical Weekly 1897, 209-218. Numerele de pagină ale ediției tipărite: 1-34, pp. 12-13. Citat în: Frederick Dyer, „John Preston Leonard’s ‘Quackery and Abortion:’ Blueprint for Horatio Robinson Storer’s Crusade Against Abortion?” http://horatiostorer.net/Quackery_and__Abortion.html#_ednref10

[82] Joseph Meredith Toner, Transactions of the American Medical Association, Vol. 16 (Philadelphia: Collins Printer, 1866), p. 723.

[83] Frederick N. Dyer, „How Abortion Became Illegal in the United States”, Patheos.com, 25 mai 2011. http://www.patheos.com/Resources/Additional-Resources/How-Abortion-Became-Illegal-in-the-United-States-

Frederick-Dyer-05-25-2011.html

[84] James Mohr, Abortion in America (New York: Oxford University Press, 1978) 240. Citat în: Olasky, p. 198.

[85] Journal of the American Medical Association, Vol. 46, (April 28, 1909) 1309. Citat în: Olasky, p. 194.

[86] Olasky, pp. 194-6

[87] Minutes of the Chicago Medical Society, vol. 17, octombrie 1905-iunie 1907. Citat în: Olasky, p. 196.

[88] Henry Marcy, „Education as a Factor in the Prevention of Criminal Abortion and Illegitimacy”, Journal of the American Medical Association, vol. 47 (1906, 1889). Citat în: Olasky, pp. 234-5.

[89] Olasky, p. 235.

[90] „Medicine: Abortions”, Time, 16 martie 1936. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,755930,00.html

[91] Dr. Frederick J. Taussig, Abortion: Spontaneous and Induced: Medical and Social Aspects (St. Louis: Mosby, 1936), p. 448. Citat în: Olasky, p. 261.

[92] Taussig, Abortion, 390. Cited in Samuel W. Calhoun, „Sowing the Wind, Reaping the Whirlwind: From Frederick Taussig’s Abortion: Spontaneous and Induced (1936) to Warren Hern’s Abortion Practice (1984)”, http://uffl.org/vol10/calhoun10.pdf

[93] The Abortion Problem (The Williams & Wilkins Co., 1944, care a publicat lucrările unei conferințe din 1942), 28. Citat în: Samuel W. Calhoun, „Sowing the Wind, Reaping the Whirlwind: From Frederick Taussig’s Abortion: Spontaneous and Induced (1936) to Warren Hern’s Abortion Practice (1984).” http://uffl.org/vol10/calhoun10.pdf

[94] Mary Calderone, „Illegal Abortion as a Public Health Problem”, American Journal of Public Health, Vol. 50. No. 7. p. 949. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1373382/pdf/amjphnation00308-0022.pdf

[95] The Abortion Problem: Proceedings of the Conference Held Under the Auspices of the National Committee on Maternal Health, Inc. (Baltimore: Williams and Wilkins, 1944) 50-2, 104. Citat în: Olasky, p. 262.

[96] Mary Calderone, ed., Abortion in the United States (New York: Hoeber-Harper, 1958) 166. Citat în: Olasky, 263.

[97] Calderone, ed., Abortion in the United States, p. 109. Citat în: Olasky, p. 263.

[98] Olasky, p. 273.

[99] Atlantic Constitution, 18 august 1962, 30. Citat în: Olasky, p. 280.

[100] The Gallup Poll, Public Opinion 1935-1971 (New York: Random House, 1972), 1984. Citat în: Olasky, p. 281.

[101] „The Cruel Abortion Law”, New York Times, 7 aprilie 1965.

[102] Leslie J. Reagan, When Abortion Was a Crime: Women, Medicine, and Law in the United States, 1867-1973 (Berkeley, Calif.: University of California Press, 1997), p. 222, v. nota 15 pentru lista statelor. V. și Sarah Kliff, „CHARTS: How Roe v. Wade changed abortion rights”, WashingtonPost.com, 22 ianuarie 2013. http://www.washingtonpost.com/blogs/wonkblog/wp/2013/01/22/charts-how-roe-v-wade-changed-abortion-rights/

[103] Douglas Martin, „Lawrence Lader, Champion of Abortion Rights, Is Dead at 86”, New York Times, 10 mai 2006. http://www.nytimes.com/2006/05/10/nyregion/10lader.html?_r=1&

[104] Bernard Nathanson, The Hand of God (Washington, D.C.: Regnery, 1996), p. 86.

[105] Bernard Nathanson, Richard N. Ostling, Aborting America (Garden City, New York: Doubleday, 1979), p. 31.

[106] Elaine Woo, „Lawrence Lader, 86; Activist for Abortion Rights Whose Book Was Cited in Roe Case”, Los Angeles Times, 14 mai 2006. http://articles.latimes.com/2006/may/14/local/me-lader14

[107] Margaret Sanger, Woman and the New Race (New York: Truth Publishing Co., 1920), p. 94. Citat în: Lawrence Lader, Abortion II: Making the Revolution (Boston: Beacon Press, 1974), p. 18.

[108] Lawrence Lader, Abortion II: Making the Revolution (Boston: Beacon Press, 1974), p. IX.

[109] Ibid.

[110] David J. Garrow, Liberty and Sexuality: The Right to Privacy and the Making of Roe v. Wade (Berkeley, Calif.: University of California Press, 1994), p. 292.

[111] Nathanson, Ostling, Aborting America, p. 32.

[112] Ibid., pp. 32-33.

[113] Ibid., p. 50.

[114] Ibid., p. 53.

[115] Ibid.

[116] Bernard Nathanson, The Hand of God (Washington, D.C.: Regnery Gateway, 1996), p. 88.

[117] Rosemary Oelrich Bottcher, „Men Launched the Movement to Legalize Abortion”, FeministsforLife.org. http://feministsforlife.org/news/menlaunched-the-movement-to-legalize-abortion.htm

[118] Betty Friedan, Life So Far: A Memoir (New York: Simon & Schuster), p. 377.

[119] Betty Friedan, The Second Stage: With a New Introduction (Cambridge, Mass.: Harvard Univ. Press, 1981, 1986 1991, 1998), pp. 246–8 (mai ales p. 247).

[120] Stella Morabito, „Feminist enablers of the war against women”, Washington Examiner, 11 martie 2012. http://washingtonexaminer.com/feministenablers-of-the-war-against-women/article/361536#.UQQ6efL9V8M

[121] Judith Blake, „Abortion and Public Opinion: The 1960-1970 Decade” 1971. Citat în: Eva R. Rubin, editor, The Abortion Controversy: A Documentary History (Westport, Conn.: 1994), p. 107.

[122] Edward Manier, William Thomas Liu, W. D. Solomon, Abortion: New Direction for Policy Studies (University of Notre Dame Press, 1977), p. 7.

 

CAPITOLUL V

CAPITOLUL V

„Plivirea grădinii”

 

În timp ce câțiva bărbați erau cu adevărat preocupați de sănătatea femeii și vedeau legalizarea avortului ca pe un mijloc de a o proteja pe aceasta, majoritatea covârșitoare a bărbaților care promovau avortul aveau alte motive: schimbările sociale și comportamentul sexual personal.

La nivel social, principalii vectori ai avortului sunt controlul populației și eugenia, care merg mână în mână. La nivel personal, vectorul principal este libertatea sexuală a bărbaților, care se vor scutiți de responsabilități și consecințe. Astfel, femeile sunt folosite fie pentru a promova proiecte de inginerie socială, fie ca obiecte sexuale. În ambele cazuri, femeia este exploatată ca instrument de realizare a unor scopuri care le aparțin în principal bărbaților.

Controlul populației este procesul de menținere sau încetinire a creșterii demografice prin lege sau prin practică. În China, politica copilului unic este un exemplu de control al populației. Familiile chineze care încalcă regula riscă în cel mai bun caz o amendă uriașă, dacă nu lucruri mai grave. În cazul Chinei, guvernul aplică această politică asupra propriului popor.

Eugenia este știința aplicată de a selecta populația mai puțin dezirabilă în favoarea uneia de extracție mai dezirabilă. În istoria occidentală, se referă în general la politicile de descreștere sau chiar de eliminare a unei anumite rase. În istoria recentă, holocaustul nazist este un exemplu arhicunoscut și revoltător de eugenie aplicată.

Eugenia este în mod esențial tot o formă de control al populației. Politica avortului în America poate fi legată direct atât de ideologia controlului populației, cât și de eugenie.

„Libertarienii și feministele au fost în mod clar vectori ai legalizării avortului, dar în multe cazuri eugeniștii și adepții controlului populației s-au folosit de ei”, scrie Mary Meehan, editor senior la publicația Human Life Review. Apologeții avortului aveau prieteni cu dare de mână și primeau „finanțări enorme de la establishment, sau «elita de la putere»” [123].

Înțelegerea rolului jucat de bărbați în legalizarea avortului necesită o examinare mai atentă a mișcării eugeniste. Să ne îndreptăm atenția spre fenomenul non-profit în valoare de un miliard de dolari pe nume Planned Parenthood.

 

Margaret Sanger

În 1916, o activistă pasionată, cu voce afabilă, deschidea primul centru de control al nașterilor din orașul New York. Împreună cu prietenii ei, a inventat termenul de birth control („controlul nașterilor”) și a înființat în 1922 Liga Americană pentru Controlul Nașterilor, care avea să se transforme ulterior în Planned Parenthood, cea mai puternică organizație din domeniul contracepției și furnizării de servicii de avort.

Numele acestei activiste era Margaret Sanger. A fost una dintre foarte puținele femei situate în fruntea mișcării pentru legalizarea avortului și tocmai de aceea e interesant să examinăm puțin biografia ei. Va ieși la iveală cât de mult a fost influențată în vederi, abordare și tactică de bărbați care aveau propria agendă în ceea ce privește avortul.

Sanger și-a început cariera ca asistentă medicală, lucrând cu oameni din cele mai sărace categorii sociale. Ea vedea sarcinile nedorite drept cauza principală a sărăciei, nefericirii, bolii și morții. Femeile sărace o rugau să le ajute să-și limiteze numărul de membri ai familiei, fie din motive de sănătate fizică, fie din motive de supraviețuire economică a familiei, fie de dragul sănătății mintale. După ce a renunțat la cariera în domeniul medical, ea și-a dedicat viața educării femeilor cu privire la controlul numărului de nașteri, astfel încât ele să poată decide mărimea familiei. Sanger vedea planificarea familială ca pe un remediu la numeroase flageluri sociale.

Ca editor al publicației The Birth Control Review și a predecesoarei acesteia, The Woman Rebel, Sanger a propovăduit neobosit eugenia. Voia să debaraseze societatea de „buruienile umane”. În 1925, scria: „Trebuie să curățăm calea pentru o lume mai bună. Trebuie să ne cultivăm grădina” [124].

Controlul nașterilor a fost la început metoda ei predilectă, dar vederile sale s-au lărgit de-a lungul anilor. Sprijinea segregarea „tuturor fetelor sau femeilor slabe la minte… mai ales pe cele din categoria cretinelor”, cât timp acestea erau fertile. În cartea sa, The Pivot of Civilization (Pivotul civilizației), ea trage concluzia că sterilizarea era o opțiune mai bună în acest sens. Din moment ce „segregarea timp de una sau două generații ne-ar oferi numai un control parțial al problemei, […] ar fi preferabilă politica sterilizării imediate, pentru a ne asigura că celor slabe de minte le este absolut interzis statutul de părinte” [125].

„Cea mai urgentă problemă”, scria Sanger, „constă în limitarea și descurajarea fertilității excesive a celor cu probleme mintale și fizice”. Și coerciția era o cale de luat în considerare: „Posibile metode drastice și spartane ar putea fi impuse societății americane dacă aceasta va continua să se complacă în încurajarea înmulțirii haotice, la întâmplare, care rezultă din sentimentalismul nostru stupid și crud” [126].

Sanger nu era singura care împărtășea astfel de vederi eugenice extreme și nici nu a ajuns la aceste concluzii de capul ei. Comitetul fondator al Ligii pentru Controlul Nașterilor număra cel puțin doi bărbați cu vederi eugeniste, Lothrop Stoddard și C.C. Little. Stoddard era autorul cărții The Rising Tide of Color Against White World-Supremacy (Valul de culoare care se ridică împotriva supremației albilor în lume), o carte tulburătoare, care împarte umanitatea pe culori: albi, galbeni, negri, bruni și roșii. În această carte, el avertiza cu privire la un val „cumplit” de culoare care „va înghiți întregi populații și va transforma țările care acum sunt albe în teritorii ale oamenilor de culoare, pierdute fără drept de apel pentru lumea albă” [127]. Little era Președintele Societății Americane pentru Eugenie.

Alt membru al comitetului director al Ligii pentru Controlul Nașterilor era Harry Laughlin, membru fondator al aceleiași Societăți Americane pentru Eugenie. El a fost și director la Eugenics Records Office (Biroul de Înregistrări Eugenice), prima mare instituție de cercetare în scopuri eugenice din America, pe toată perioada de existență a acesteia, între anii 1910 și 1939.

Prietenii influenți ai lui Sanger din Marea Britanie erau eugeniștii George Bernard Shaw și H.G. Wells, care a scris și o prefață la cartea ei, The Pivot of Civilization.

 

Havelock Ellis

Dar cea mai puternică influență masculină din viața lui Sanger a reprezentat-o sexologul britanic Havelock Ellis. Autor prolific de literatură de specialitate pe tema sexualității umane, Ellis a scris un tratat în șase volume, Studii de Psihologia Sexului, și a fost autorul primului manual britanic de medicină pe tema homosexualității. S-a căsătorit la 32 de ani, dar a fost un mariaj neconvențional. Soția lui era lesbiană [128], iar cei doi petreceau cea mai mare parte a timpului la reședințe diferite [129]. Era un adept al eugeniei și a fost vicepreședinte al Societății de Educație în Eugenie, actualul Galton Institute.

Pentru a-l înțelege pe Havelock Ellis, e importantă conexiunea sa cu Francis Galton, al cărui „discipol drag” [130] a fost. Numele lui Galton le este familiar evoluționiștilor, având în vedere că acesta era vărul lui Charles Darwin, autorul cărții Despre Originea Speciilor prin Mijloace de Selecție Naturală sau Păstrarea Raselor Favorizate în Lupta pentru Existență. Opera lui Darwin a avut un impact puternic asupra lui Galton, iar teoria evoluționistă s-a infiltrat adânc în vederile și scrierile lui. Titlul inițial la lucrării lui Darwin expune legătura naturală dintre teoria evoluționistă și eugenie, cea de a doua bazându-se pe păstrarea anumitor rase și reducerea numărului de membri ai altora.

Ellis, puternic influențat de Galton, a adoptat o filozofie foarte asemănătoare. Abordarea lui Darwin, prin conceptul de supraviețuire a celui mai adaptat, este cheia necesară pentru înțelegerea eugeniei. Însă, în loc să lase la întâmplare selecția naturală, pentru rezultate optime, eugeniștii teoretizează administrarea stirpei umane de către cei mai bine dotați din punct de vedere genetic. În articolul „The Sterilization of the Unfit” („Sterilizarea neadaptaților”) [131], publicat în Eugenics Review, Ellis discută o metodă prin care se poate îndeplini aceasta. În 1912, Ellis pleda pentru o evidență cuprinzătoare „a tuturor datelor personale, biologice și mintale – fie ele normale sau morbide –, dacă e să avem un ghid real al celor mai adaptate persoane și a celor mai neadaptate de a duce rasa mai departe” [132].

El propovăduia practica sterilizării voluntare a celor cu deficiențe mintale, pretinzând că „cei slabi de minte, realizând propria slăbiciune, sunt dornici, chiar nerăbdători să fie în acest fel protejați de ei înșiși” [133].

Havelock Ellis și Margaret Sanger aveau să lege o prietenie care a durat ani de zile, timp în care acesta i-a fost „mentor și iubit”, conform biografei lui Sanger, Madeline Gray [134]. După moartea lui Ellis, în 1939, Sanger a dat un interviu radiofonic prin care omagia caracaterul și contribuțiile acestuia. Ea a evocat cu venerație prima întâlnire cu el, când l-a vizitat acasă, în Anglia, în 1914. Când i-a deschis ușa, Ellis „părea un zeu, cu silueta sa înaltă și atletică și cu șuvița rebelă de păr alb peste capul masiv, cu gura largă și expresivă și ochii adânci…” [135]

Sanger a fost cucerită de devoțiunea fermă a lui Ellis față de cauza drepturilor femeii și a emancipării acesteia, afirmând în respectivul interviu că el „a contribuit la zorii unei zile noi pentru stirpea femeiească… Și-a folosit vastele cunoștințe și întreaga influență pentru a face cauza libertății femeilor să progreseze și le-a părut femeilor de pretutindeni ca un eliberator trimis din ceruri” [136].

Sanger a recunoscut, așadar, că Ellis a avut un impact profund asupra educației ei, asupra studiilor și abordării sale în domeniul eugeniei. Ea a mai spus despre eugenistul britanic că i-a „ghidat studiile timpurii și îndrumat lecturile timp de un an și jumătate într-o locație faimoasă, pe nume British Museum” [137], unde se întâlneau în mod regulat.

 

A fost sau nu a fost?

În perioada petrecută împreună, Sanger s-a bizuit din plin pe Ellis pentru a-și crea strategia eugenică și de control al nașterilor. El a convins-o să adopte ca mișcare tactică abandonarea sprijinului declarat pentru avort, spunându-i că societatea industrială nu era pregătită să depășească această barieră[138].

Înainte să asculte de sfatul lui Ellis, Sanger făcuse public în 1914 un manifest intitulat Rebel Woman Claim (Cererile Femeii Rebele), care cuprindea, printre altele, „dreptul de a fi mamă necăsătorită”, „dreptul de a crea” și „dreptul de a distruge” [139].

A fost apoi mai mult decât explicită într-un pamflet de 16 pagini publicat inițial în 1914 și intitulat Family Limitation (Limitarea familiei). Femeilor care bănuiau că avusese loc concepția, Sanger le recomanda să bea chinină – o rețetă periculoasă, care poate duce la blocaj renal –, cu scopul de a „preveni cuibărirea oului în peretele uterului”. Dacă aceasta eșua, „singurul remediu care mai rămânea era avortul”.

Sanger a continuat să sprijine avortul ca metodă de control al nașterilor în aceeași publicație, spunându-le cititoarelor:

 

„Când s-a ajuns la convingerea că e nevoie de avort, nu vă mai complaceți în folosirea de medicamente. Nu fac decât să slăbească sistemul și ulterior e nevoie de mai mult timp pentru recuperare. Nu lăsați niciodată sarcina să depășească termenul de o lună. Dacă aveți de gând să faceți avort, hotărâți-vă de la primele stadii și faceți-l. Pe de altă parte, adesea te încearcă un puternic sentiment că vrei să duci la capăt sarcina. Fiecare femeie trebuie să decidă singură și să acționeze o dată, în orice sens a decis” [140].

 

Sfătuită de Ellis să urmeze o traiectorie mai eficientă din punct de vedere politic, Sanger a promovat ulterior contracepția ca presupusă metodă alternativă la avort, delimitându-se public de sprijinul pe care îl arătase în prealabil avortului. [141]

Contradicția dintre pronunțarea inițială în favoarea avortului și autobiografia lui Sanger este grăitoare. Pentru prima dată, în 1938, Sanger nota în mod repetat pericolele și adevărul despre avort, sfătuind femeile împotriva avortului:

 

„Încă mai am credința naivă că, atunci când datele se vor cunoaște, guvernul nu va mai condamna de bunăvoie milioane de femei la moarte, nefericire sau avort, soluții care le schilodesc fizic și psihic.” [142]

 

„În tot acest timp în care se desfășurau discuțiile, oamenii practicau – și încă mai practică – orbește și disperat – cele mai barbare metode de control al nașterii, cum ar fi infanticidul, avortul și alte metode sadice.” [143]

 

„Am explicat simplu pentru fiecare grup ce era contracepția și că avortul era metoda greșită – oricât de timpuriu ar fi fost făcut, era vorba de stingerea unei vieți…” [144]

 

Margaret Sanger a fost aparent convinsă de Havelock Ellis și nu a mai fost o promotoare activă a avortului în a doua parte a vieții.

Nu femeile au promovat agresiv legalizarea avortului în America. Ci bărbații.

În 1943, Federația Americană pentru Controlul Nașterii, succesoarea Ligii Americane pentru Controlul Nașterilor a lui Sanger, a devenit Federația Americană Planned Parenthood. Dar schimbarea de nume nu i-a schimbat și programul de eugenie. Pe lista de obiective din 1943 figura intenția grupului de a „stimula graviditatea selectivă… și… a căuta să ofere metode nejustificate eugenic pentru prevenirea aducerii pe lume de vlăstare care ar împovăra sistemul social” [145].

În 1945, o parte dintr-un alt obiectiv de pe lista Planned Parenthood spunea următoarele: „Cei slabi sau cu defecte formează o proporție alarmantă din populația actuală…” Soluția consta din „furnizarea de sfaturi solide de contracepție celor care, din motive de boală, handicap sau deficiență, nu sunt potrivite pentru a naște copii” [146].

Dar, când ororile naziste au devenit cunoscute în America, opinia publică s-a îndepărtat de idealurile eugeniei, cerându-le promotorilor acestui curent de opinie să-și joace mai precaut cartea. C.P. Blacker, ales de Sanger ca președinte fondator al Federației Internaționale Planned Parenthood, gira ceea ce el numea „criptoeugenie”. A înțeles că eugenia putea progresa numai printr-o agendă ascunsă: „Cauți să îndeplinești scopurile eugeniei fără să-ți dezvălui adevăratele obiective și fără să menționezi cuvântul” [147].

Havelock Ellis a fost maestrul din umbră al pasiunilor lui Sanger, după cum ea însăși a recunoscut cu mândrie. Și, deși „dreptul de a distruge”, pe care ea îl promova în 1914, nu s-a realizat în epoca ei, succesorul său la conducerea Planned Parenthood a văzut acest drept instaurat în 1973, odată cu decizia Curții Supreme a SUA în cazul Roe vs. Wade.

 

Alan Guttmacher

La numai trei ani de la moartea lui Sanger, care a avut loc în 1966, Planned Parenthood și-a făcut din legalizarea avortului un fel de obiectiv corporatist. Președintele acesteia, dr. Alan Guttmacher, specialist în obstetrică-ginecologie, a fost încă din anii 1940 unul din primii medici americani care s-au pronunțat în această direcție. La întrunirea anuală a Federației Americane pentru Controlul Nașterilor din 1942, Guttmacher cerea liberalizarea avortului: „Ipocrizia patentată și atitudinea superioară a profesioniștilor din medicină cu privire la această problemă sunt revoltătoare.” [148]

În 1962, Guttmacher a renunțat la postul de șef al Secției de Obstetrică-Ginecologie de la Spitalul Mount Sinai pentru a deveni Președintele Planned Parenthood. El a condus eforturile organizației de legalizare a avortului, scriind în 1974 că el adoptase „această poziție cu mult înainte de 1969, când a devenit politica oficială a organizației” [149] pe care acum o conducea.

Ca și în cazul altor bărbați implicați în promovarea și legalizarea avortului, Guttmacher era un apologet al controlului populației și al eugeniei, fiind și vicepreședinte al Societății Americane de Eugenie (American Eugenics Society). Ca mulți alții, era predispus să folosească forța pentru a-și atinge scopurile de control al populației. În 1969, a declarat: „Fiecare țară va trebui să decidă propria formă de coerciție și să determine când și cum va fi aplicată. În prezent, mijloacele sunt obligatorii, sterilizare și avort forțat. Poate cândva va putea fi introdus un mijloc obligatoriu de control al nașterilor” [150].

Guttmacher a observat că, dacă voiai să impui controlul populației pe scena internațională, cel mai bine era să folosești mijloace de camuflaj: „Dacă ai de gând să diminuezi populația, e important să nu îi pui pe blestemații de yankei la treabă, ci să lași Națiunile Unite să o facă. Pentru că, în acest caz, nu va fi considerat genocid”. Guttmacher a mai spus într-un interviu: „Dacă SUA se duc la omul negru sau la cel galben și-i spun: «Ia-o mai încet, ajută la scăderea ritmului reproductiv!», vom fi imediat suspectați că avem motive de a menține dominația omului alb în lume. Dar, dacă le trimiți o forță ONU de diverse culori, ai șanse mult mai mari” [151].

Pe măsură ce Ellis, Sanger și apoi Guttmacher își continuau ascensiunea spre celebritate în secolul XX, oameni cu averi colosale și putere pe măsură promovau şi ei agenda avortului.

 

Oamenii banului

În 1952, miliardarul John D. Rockefeller al III-lea și conducătorul militar și filantropul Frederick Osborn au înființat Consiliul pentru Populație, o fundație care se străduia să-i convingă pe liderii națiunilor sărace că aveau probleme demografice. Apoi le furnizau soluții la aceste probleme virtuale.

Printre soluții se număra și distribuția în țările lumii a treia de dispozitive intrauterine și alte dispozitive contraceptive sau abortive. Deși controlul populației părea preocuparea lor principală, agenda ascunsă era eugenia. Osborn i-a vândut un pont unui corespondent de presă, spunând despre Consiliul Populației că urmărește scopuri criptoeugeniste, cheltuind sume colosale pe dispozitive contraceptive: „Am simțit că asta se putea face mult mai eficient în numele controlului populației decât al eugeniei… Personal, cred că e cea mai bună măsură practică de eugenie care s-a luat vreodată” [152].

John D. Rockefeller al III-lea se declara pe față în favoarea eugeniei, aceste convingeri fiind moștenite din familie. Și tatăl său, John D. Rockefeller Jr., și bunicul, magnatul petrolului John D. Rockefeller, au fost membri ai Societății Americane de Eugenie. John D. Rockefeller al III-lea a contribuit din greu cu donații către societate pentru a o menține solvabilă în timpul Marii Crize Economice care a început în 1930.

Avortul era în mod clar pe agenda familiei Rockefeller. În 1967, John D. Rockefeller al III-lea i-a spus surorii sale: „Problema avortului este principalul aspect al chestiunii populației care nu a fost tratat cu atenția cuvenită” [153].

În 1970, fratele său, Nelson Rockefeller, guvernatorul New Yorkului, a aprobat o măsură care permitea avortul pentru orice motiv până la stadiul de șase luni al sarcinii. Doi ani mai târziu, același guvernator s-a folosit de dreptul de veto pentru a respinge o măsură care propunea abrogarea acestei legi.

John D. Rockefeller al III-lea a sprijinit și Asociația pentru Studierea Avortului, care făcea presiuni pentru legalizarea avortului și avea printre membri eugeniști notorii precum Alan Guttmacher, Joseph Fletcher, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii Harvard și apologet al eticii situaționale, precum și Christopher Tietze, statistician al avortului.

Frederick Osborn a fost principalul strateg al Societății Ame-ricane de Eugenie și primul președinte al Consiliului pentru Po-pulație. Cu mult înainte ca avortul chirurgical să devină o problemă în dezbatere, Osborn se pronunța pentru noi cercetări în domeniul avortului medicamentos și pentru distribuirea de dispozitive abortive prin intermediul Consiliului pentru Populație. Programul și motivațiile sale sunt clare, după cum a declarat în 1974: „Controlul nașterilor și avortul se dovedesc cele mai mari progrese eugenice ale epocii noastre. Dacă ar fi fost promovate ca soluții de eugenie, acceptarea lor ar fi fost încetinită sau chiar ar fi încetat” [154].

Mișcarea pentru controlul populației/eugenie a făcut în mod logic și inevitabil joncțiunea cu cea pentru avort. De exemplu, Paul Ehrlich, profesor de biologie la Stanford, care trăgea în mod constant semnale de alarmă cu privire la înmulțirea populației, a publicat, în best-sellerul său din 1968, The Population Bomb (Bomba demografică), un avertisment apocaliptic, prezicând că „sute de milioane de oameni vor muri de foame” în anii 1970 din cauza suprapopulării. El enumera avortul printre soluțiile de dezamorsare a problemei. Pleda pentru legalizarea avortului în SUA și scria că „în multe cazuri avortul este mult mai dezirabil decât nașterea copilului” [155].

Președintele Richard Nixon a înființat în 1970 un comitet pentru populație care a studiat problema timp de doi ani și a recomandat, printre altele, finanțarea publică a avortului „la cerere”. Președintele comitetului a fost nimeni altul decât John D. Rockefeller al III-lea, care avea alături alți membri ai Consiliului pentru Populație, eugeniști și angajați din aceeași zonă de interese.

Comisia, notează Mary Meehan, a cerut

 

„mai multe cercetări asupra controlului fertilității și mai multe subvenții pentru contracepție și sterilizare; sprijinirea educației sexuale și a «educației pentru populație» în școli; recomandarea de a exista doi copii per familie ca medie națională” [156].

 

Eugenia aplicată minorităţilor

De-a lungul istoriei, eugenia a avut ca țintă grupurile sărace de populație și minoritățile. Deși presa modernă nu scoate în evidență rolul rasismului și al discriminării de gen în eugenie, cuvintele fondatorilor acestei mișcări au fost clare. Francis Galton, de exemplu, scria în 1904: „Deși multe rase barbare dispar cu timpul, negrii nu o fac” [157], iar Lothrop Stoddard, asociat al lui Sanger, a făcut un avertisment cumplit în 1922 în legătură cu „valul crescând de culoare ce amenință supremația albilor”. Eugenistul Madison Grant, în populara sa carte, The Passing of the Great Race (Decăderea măreței rase), tuna și fulgera împotriva „crimei sociale și rasiale” pe care o reprezentau căsătoriile interrasiale: „Legea împotriva miscegenației trebuie să fie extinsă cu mult dacă vrem să se mențină rasele superioare” [158].

În cartea sa de referință din 1944 despre relațiile rasiale din America, eugenistul suedez Gunnar Myrdal pretindea, fără niciun fel de dovezi, că „toți americanii sunt de acord că, dacă e să fie eliminați negrii, aceasta trebuie să se facă treptat, pentru a nu leza niciun negru individual care este în viață” [159].

Dar cum se putea realiza această micșorare a numărului de afroamericani? După ce examina și elimina pe rând soluția lichidării fizice, deportarea, emigrarea voluntară și menținerea unei rate mari de mortalitate, Myrdal ajungea la următoarea concluzie: „Singura cale posibilă de diminuare a populației de negri este prin controlul fertilității” [160]. O opțiune pe care tot el o oferă în lucrarea The American Dilemma (Dilema americană) este furnizarea masivă către populația afroamericană de metode de control al nașterilor. Myrdal sugerează ca „rețeaua de locații unde se oferă servicii de control al nașterilor să fie extinsă mai mult spre negri decât spre albi” [161]. „Proiectul Negro”, administrat de Margaret Sanger, făcea parte din eforturile de extindere a distribuției de contraceptive în rândul femeilor afroamericane. Scopurile ei se poate să fi fost similare cu presupunerea suedezului Myrdal despre ambiția comună a albilor din America. În corespondența particulară cu dr. Clarence Gamble, alt eugenist şi unul din moştenitorii imperiului Procter & Gamble, Sanger scria: „Nu vrem să ni se ducă vestea că ne dorim exterminarea populației de negri, iar pastorul este genul de persoană care poate combate imediat o astfel de idee, în caz că aceasta i-ar veni unui membru mai rebel” [162].

În ceea ce-l privea, Gamble propunea recrutarea de medici de culoare pentru a lucra alături de pastori ca promotori ai campaniei de control al nașterilor: „E mare pericol să eșueze (proiectul) dacă negrii îl vor considera drept un plan de exterminare. De aceea, hai să facem să pară că e condus de colorați…” [163], îi scria el lui Sanger.

Oricare ar fi fost motivul din spatele inițiativei lui Sanger de promovare a controlului nașterilor în rândul afroamericanilor, e tulburător să constatăm că azi populația de culoare a Americii este de 12,8%, dar în rândurile acesteia se înregistrează cele mai multe avorturi: 35,4% din numărul total al avorturilor din SUA. Și mai izbitor este faptul că incidența avortului (numărul de avorturi la mia de femei) este de aproape patru ori mai mare în rândul femeilor cu pielea neagră (32,5‰) decât în rândul femeilor cu pielea albă (8,5‰) [164].

O explicație a acestei dramatice diferențe este că în vecinătatea cartierelor locuite de afroamericani există o concentrație mai mare de locații ale organizației Planned Parenthood, care oferă servicii de avort – de parcă și-ar fi propus să urmeze cu sfințenie sugestiile lui Myrdal. O analiză făcută de Susan Enouen, cercetător la Life Issues Institute (Institutul pentru Probleme de Viață), a comparat harta locațiilor Planned Parenthood care ofereau servicii de avort cu datele demografice de la Biroul de Recensământ, descoperind că „62% din locațiile Planned Parenthood care furnizează servicii de avort se află la douăzeci minute de mers pe jos (circa 1,5 km) de zonele cu populație afroamericană relativ densă” [165].

O analiză similară realizată de organizația pentru viață Life Dynamics a verificat codurile poștale ale cartierelor locuite de minorități și pe cele ale locațiilor care ofereau servicii de avort și a descoperit că în zonele respective se găseau 83% din locațiile care furnizau procedura de avort la cerere sau făceau trimitere către centre unde se oferea acest serviciu. Aceasta l-a făcut pe Mark Crutcher, președintele Life Dynamics, să remarce: „Cifrele dovedesc clar că au fost vizate comunitățile afroamericane și cele hispanoamericane, iar logica ne spune că nu a fost o coincidență, nici ceva lipsit de intenție” [166].

 

Controlul populaţiei și femeile

Deși creșterea populației la nivel global a încetinit și chiar s-ar putea înregistra un declin în timp ce generația noastră e încă în viață [167], măsurile de control al populației par să beneficieze de o finanțare inepuizabilă. Nume de marcă precum Rockefeller, Ford, Mellon și Packard se găsesc printre susţinătorii numeroaselor fundații care de-a lungul timpului au sprijinit această mișcare. Banii pentru proiectele de control al populației continuă să curgă și de la noii îmbogățiți, printre care Warren Buffet, Bill Gates, Ted Turner și George Soros [168]. Aceștia și alții, precum Michael Bloomberg, David Rockefeller și Oprah Winfrey, s-au adunat în mai 2009 într-un „club al miliardarilor”, o întrunire la vârf, pentru a discuta cauzele preferate, stabilind populația globală drept sursa lor principală de îngrijorare.

O persoană care a participat la întrunire a declarat pentru London Times: „Situația e de coșmar, astfel încât toată lumea din grup a fost de acord că e nevoie de o minte mare pentru o soluție. Trebuie să fie cineva independent de agențiile guvernamentale, care nu sunt pregătite pentru dezastrul care ne amenință” [169].

Pe lângă faptul că sporirea populației este o nonproblemă, având în vedere că rata de fertilitate pe planetă a scăzut de la 6,5 copii per familie acum patru decenii la vreo 2,5 în momentul actual [170], soluțiile finanțate de bogații „controlori ai populației” adesea fac victime în rândul femeilor. Acestea și grupurile sociale defavorizate, cu alte culori ale pielii decât albă, sunt ținta tipică a măsurilor de control al populației. Cum femeile nasc copii, orice schimbare biologică sau sociologică în sensul ideilor de control al populației sau de eugenie le țintesc pe ele aproape în exclusivitate.

Institutul pentru Cercetarea Populației (Population Research Institute), un grup care încearcă să demonteze mitul suprapopulării, a cuantificat impactul asupra femeilor. Institutul a alcătuit o listă cu 70 de abuzuri legate de controlul populației înregistrate în 30 de țări. Statistica a arătat că femeile erau vizate în 62 din cele 70 de cazuri. Abuzurile includeau sterilizarea, avortul forțat, avortul selectiv în funcție de sex, infanticidul, injecțiile cu contraceptiv injectabil Depo-Provera fără consimțământ informat [171].

 

Sterilizarea

Istoria recentă a sterilizării demonstrează că femeile îi cad victimă cel mai des. Bărbații au fost luați în vizor în India, unde câteva milioane au fost castrați în anii 1970 [172]. Dar femeile cad mai des victimă acestor practici. Țintirea femeilor și fetelor pentru a introduce politici de control al populației este o practică tristă și elocventă. În India se organizează tabere de sterilizare din anii 1970, pentru a reduce creșterea populației. Un reportaj publicat în 1994 de ziarul Washington Post descria o astfel de tabără din Sarsawa, India, unde femeilor li se făcea anestezie locală, apoi erau puse pe „mese de operație improvizate, unde un medic le dedica 45 de secunde fiecăreia, incizându-i pântecele, inserând un laparoscop cu care lega trompele uterine, clătind laparoscopul într-o găleată cu apă călâie și continuând apoi cu altă pacientă”.

Ulterior, erau lăsate într-un „salon întunecos, unde zeci de femei stăteau lungite una lângă alta pe pardoseala de ciment, umplând încăperea de gemete înfundate și vaiete tremurânde de durere chinuitoare”. Conform relatării, femeile „sărace și analfabete sunt atrase la clinicile și taberele guvernamentale cu promisiunea că li se vor da case, pământ sau împrumuturi de către oficialii guvernamentali care sunt presați să-și realizeze cota de sterilizări” [173].

Aceste practici continuă în India. Peste 100 de femei au fost sterilizate pe 6 februarie 2013 la un spital de stat din Bengalul de Vest. Recuperarea postoperatorie a avut loc sub cerul liber, pe câmpul din apropierea spitalului, care dispune de numai 60 de paturi. Acolo femeile au fost întinse pe pământ, în bătaia stihiilor și sub ochii trecătorilor [174].

În Peru, la sfârșitul anilor 1990, când fostul președinte Alberto Fujimori a impus măsuri de control al populației, Victoria Esperanza Vigo Espinoza a fost sterilizată fără știrea ei. A făcut o operație de cezariană, a semnat un formular de externare și apoi a constatat că nu mai putea să conceapă. „M-am simțit mutilată. Acesta este adevărul. Drepturile de mamă și femeie mi-au fost violate”, a declarat ea. Nu este singurul caz de peruviană sterilizată fără să știe. Grupurile de apărare a drepturilor omului spun că dețin peste 2.000 de astfel de exemple susținute prin documente, de femei ale căror trompe au fost legate fără a fi informate și a li se cere cosimțământul [175].

Sterilizări forțate au avut loc și pe teritoriul american. Prima lege care a permis sterilizări în scopuri eugenice a fost aprobată în statul Indiana în 1907, iar peste 60.000 de persoane au fost sterilizate în cele 33 de state americane în secolul XX [176]. Filmul documentar Maafa 21 prezintă un interviu cu Elaine Riddick, o femeie afroamericană care a fost sterilizată în 1968 la vârsta de 14 ani, după ce a dat naștere unui băiat conceput în urma unui viol. A aflat mai târziu că operația fusese aprobată de Consiliul pentru Eugenie din Carolina de Nord. A întrebat „de ce mi-au făcut asta, iar ei au zis că eram slabă de minte. Că nu puteam avea grijă de mine însămi. Că nu aș fi fost în stare nici să-mi leg șireturile de la pantofi, că eram inaptă”.

Riddick, absolventă de facultate, a mai declarat că fiul ei deține acum firme de producere a semiconductorilor, de tranzacții imobiliare și de construcții. Statul i-ar fi spus că „dizabilitatea mintală era ereditară și m-au sterilizat ca să nu mai nasc alții asemenea mie. Să știți că nu sunt analfabetă și nici slabă de minte… Din punctul meu de vedere, mi-au furat drepturile” [177].

În Indonezia există cazuri dovedite de femei cărora li s-au inserat sterilete sub amenințarea armei [178]. Un medic african care era profesor la Universitatea din Nairobi a relatat „cu detalii crunte felul în care medicii din Kenya le tăiau femeilor trompele uterine în timpul operațiilor de cezariană, fără ca măcar să le ceară permisiunea înainte” [179].

China practică inserarea forțată de sterilete, sterilizarea și avortul forțat. Guvernul poate pedepsi familiile cu amenzi și amenințări dacă acestea concep mai mult decât un copil. Într-o gospodărie, soțul nu a cooperat când autoritățile i-au ordonat să-și îmbrace soția și să o conducă la un centru de avort. Atunci, patru femei angajate ale guvernului au intrat în casă, s-au luptat cu soția și au luat-o pe sus „într-o pătură”. Între timp, alți doi membri ai echipei îl țineau pe soț, ca să nu încerce să-și salveze soția și copilul nenăscut [180].

Controlul populației și eugenia nu se limitează, desigur, la situația din SUA, unde au avut loc sterilizări forțate cu mult înainte ca acestea să fie practicate în Germania nazistă sau în alte părți. Datorită muncii grupărilor care promovează controlul populației și eugenia, astfel de măsuri se iau în toată lumea.

Două sunt aspectele cele mai importante care trebuie reținute:

 

Victimele măsurilor eugenice și de control al populației sunt în principal femei. Bărbații (precum tatăl chinez prezentat mai sus) suferă în special din punct de vedere emoțional, dar aproape toate procedurile de ordin fizic (sterilizare, avort și alte proceduri medicale) li se aplică femeilor.

De-a lungul timpului, marea majoritate a celor din spatele mișcărilor eugenice și de control al populației au fost bărbați. Asta nu înseamnă că femeile nu au fost implicate, ci că jucătorii-cheie au fost bărbați în poziții de putere și cu averi uriașe.

 

Eugenia și controlul populației sunt unelte în mâinile oamenilor puternici, care vor să aibă control global asupra diverselor populații despre care ei decid că nu merită să se înmulțească. De cele mai multe ori, sunt vizate grupuri de populație minoritare, cu handicap sau sărace.

Dacă te preocupă grija pentru săraci, te-ai putea întreba, totuși, în ce măsură controlul populației este un instrument valabil. Până la urmă, Margaret Sanger și-a început aventura de promovare a controlului nașterilor din cauza suferinței extreme pe care o vedea în rândurile populației sărace. În mintea ei, educarea femeilor cu privire la limitarea numărului de copii avea legătură cu sănătatea și bunăstarea acestora.

Trebuie, însă, făcută o distincție aici. A-i ajuta pe săraci să-și controleze mărimea familiilor printr-o adevărată educație este un aspect – cunoașterea înseamnă putere, iar educația e esențială pentru progresul oricărei comunități sărace.

Dar, oare, este o soluție validă ca un grup mai puternic de populație să le impună altora metode nocive sau mai puțin nocive de control al nașterilor?

De aceea, este esențial să ne punem întrebări. Avortul este întotdeauna rezultatul logic al ideii de control discriminatoriu al populației. După cum descoperiseră eugeniștii de la începutul anilor 1900, educația nu era suficientă. Sterilizarea era pasul următor și, dacă nici aceasta nu dădea rezultate, soluția finală era avortul.

În cazul Americii, în spatele legalizării avortului s-au ascuns bărbații albi, puternici și bogați, nu femeile.

Iar aceștia aveau alte motive pentru a promova avortul, cele mai multe fără nicio legătură cu populația planetei – și nici măcar cu rasismul.

 

NOTE

 

[123] Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”, MeehanReports.com. Articolul a fost publicat original sub titlul „The Road to Abortion”, în două părți, în Human Life Review, toamna 1998 &

iarna 1999. Disponibile pe Internet la: http://www.meehanreports.com/how-led.html

[124] Adolf Meyer, editor, Birth control: facts and responsibilities (The Williams & Wilkins company, 1925), p. 48.

[125] Margaret Sanger, The Pivot of Civilization (New York: Brentano’s, 1922), pe Kindle: p. 866.

[126] Ibid., pe Kindle: pp. 284-6.

[127] Lothrop Stoddard, The Rising Tide of Color Against White World-Supremacy (New York: Charles Scribner’s Son, 1921), p. VI.

[128] Madeline Gray, Margaret Sanger: A Biography of the Champion of Birth Control (New York, Richard Marek Publishers, 1979), p. 91.

[129] Havelock Ellis, Spartacus Educational. http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/TUhavelock.htm

[130] George Grant, Grand Illusions: The Legacy of Planned Parenthood (Nashville: Cumberland House Publishing, 1988), p. 115.

[131] Havelock Ellis, „The Sterilization of the Unfit”, Eugenics Review, octombrie 1909, pp. 203-6. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2986668/?page=1

[132] Havelock Ellis, The Task of Social Hygiene (Boston and New York: Houghton Mifflin Company, 1913), p. 200.

[133] Havelock Ellis, The Problem of Race Regeneration (London, New York: Cassell and Company, 1911), p. 69.

[133] Ibid., p. 67.

[134] Madeline Gray, Margaret Sanger: A Biography of the Champion of Birth Control, explicație foto de pe pagină cu fotografii care nu are număr.

[135] Margaret Sanger, „Let’s Talk It Over”, 17 iulie 1939. The Public Writings and Speeches of Margaret Sanger. http://www.nyu.edu/projects/sanger/webedition/app/documents/show.php?sangerDoc=[129]007.xml

[136] Ibid.

[137] Ibid.

[138] John Hunt, Ph.D., „Perfecting Humankind: A Comparison of Progressive and Nazi Views on Eugenics, Sterilization, and Abortion”, The Linacre Quarterly, vol. 66, februarie 1999, nr. 1, p. 30.

[139] The Woman Rebel, vol. 1, nr. 1, martie 1914. http://wyatt.elasticbeanstalk.com/mep/MS/xml/b3083963.html#b3083963

[140] Margaret Sanger, Family Limitation, broșură, 1914, p. 5. http://library.lifedynamics.com/Family%20Limitation/Family%20Limitation.pdf

[141] Madeline Gray, Margaret Sanger, 159, 280; Also see George Grant, Grand Illusions: The Legacy of Planned Parenthood (Nashville: Cumberland House Publishing, 1988, 1992, 1998, 2000), p. 77.

[142] Margaret Sanger, An Autobiography (New York: W. W. Norton, 1938), p. 185.

[143] Ibid., p. 188.

[144] Ibid., p. 217.

[145] Robert Marshall, Charles Donovan, Blessed are the Barren: The Social Policy of Planned Parenthood (San Francisco: Ignatius Press, 1991), p. 280.

[146] Ibid., p. 280.

[147] Matthew James Connelly, Fatal Misconception: The Struggle to Control World Population (Cambridge, Mass.: Harvard University, 2008), p. [163].

[148] Quoted in David J. Garrow, Liberty and Sexuality: The Right to Privacy and the Making of Roe v. Wade (Berkeley, Los Angeles: University of California Press, 1994, 1998), p. 271.

[149] Alan Guttmacher, „The Genesis of Liberalized Abortion in New York: A Personal Insight”, Case Western Reserve Law Review, vol. 23 (1972): pp. 756-78. Citat în: Robert Marshall, Charles Donovan, Blessed Are the Barren: The Social Policy of Planned Parenthood (San Francisco: Ignatius Press, 1991), p. 258.

[150] „Compulsory Population Control Foreseen”, Medical World News, 6 iunie 1969, p. 11. Citat în: Robert Marshall, Charles Donovan, Blessed Are the Barren: The Social Policy of Planned Parenthood (San Francisco: Ignatius

Press, 1991), p. 319.

[151] William Stump, „Dr. Guttmacher – Still Optimistic About the Population Problem”, Baltimore Magazine 63, nr. 2 (Feb. 1970), pp. 51-2. Citat în: Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”,

MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

[152] Frederick Osborn către P. R. U. Stratton, 12 ianuarie 1966, AES Archives, dosarul „Osborn, Frederick, Letters on Eugenics”. Citat în: Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”, MeehanReports.com.

http://www.meehanreports.com/how-led.html

[153] Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”, MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

[154] Frederick Osborn, „Notes on Markle and Fox…”, 25 ianurie 1974, Osborn Papers, dosarul „Osborn – Paper – Notes on ‘Paradigms or Public Relations…’” Citat în: Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”, MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

[155] Paul Ehrlich, The Population Bomb (New York: Ballantine Books, 1968), p. [148].

[156] Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”, MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

[157] Francis Galton, „Eugenics: Its Definition, Scope and Aims”, Nature, nr. [180]4, vol. 70, p. 82, 26 mai 1904. Galton.org. http://galton.org/cgibin/searchImages/search/essays/pages/galton-1905-socpapers-eugenicsdefinition-scope-aims_1.htm

[158] Madison Grant, The Passing of the Great Race: Or, The Racial Basis of European History (New York: Charles Scribner’s Sons, 1922), p. 60.

[159] Gunnar Myrdal, American Dilemma: The Negro Problem and Modern Democracy, vol. 1 (New Brunswick, New Jersey: Transaction Publishers, 1996), p. [168].

[160] Ibid., p. [170].

[161] Ibid., p. [176].

[162] Scrisoare de la Margaret Sanger către dr. Clarence J. Gamble, 225 Adams St., Milton, Mass., 10 decembrie 1939, Citat în: Robert Marshall, Charles Donovan, Blessed are the Barren: The Social Policy of Planned Parenthood

(San Francisco: Ignatius Press, 1991), p. 18.

[163] Notă nedatată de la Gamble, probabil din noiembrie sau decembrie 1939, Sanger Collection, Smith College, Citat în: Linda Gordon, Women’s Body, Women’s Right: Birth Control in America (New York: Penguin Books, 1990), p. 329. Și Citat în: James Miller, „Betting with lives: Clarence Gamble and the Pathfinder International”, PRI Review, iulie-august 1996, vol. 6, nr. 4. http://www.pop.org/content/betting-with-lives-clarence-gamble-[175]2#endnote_anchor-21

[164] Table 12, „Abortion Surveillance – United States, 2009 Surveillance Summaries”, 23 noiembrie 2012. http://www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/ss6108a1.htm?s_cid=ss6108a1_w#Tab12

[165] Susan Enouen, „Why Are Black Women Three Times More Likely to Have an Abortion?” LifeNews.com, 21 octombrie 2012. http://www.lifenews.com/2012/10/21/why-are-black-women-three-times-more-likely-to-have-an-abortion/

[166] Mark Crutcher, „Racial Targeting and Population Control”, Life Dynamics Incorporated. http://lifenews.wpengine.netdna-cdn.com/wp-content/uploads/2011/08/LifeDynamicsRacialReport.pdf

[167] Jeff Wise, „About That Overpopulation Problem”, Slate.com, 9 ianuarie 2013. Disponibil pe Internet la http://www.slate.com/articles/technology/future_tense/2013/01/world_population_may_actually_start_declining_not_exploding.html

[168] Mary Meehan, „The ‘Billionaire Brigade’ of Population Controllers”, MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/billionaire.html

[169] „Secret billionaire club seeks population control”, WorldNetDaily.com, 24 iunie 2009. http://www.wnd.com/2009/05/99105/#mkfemP5JG7MuqYbb.99

[170] Bethany Monk, „Friday 5, Jonathan V. Last”, Citizenlink.com, 22 februarie 2013. http://www.citizenlink.com/2013/02/22/friday-5-jonathan-v-last/

[171] Table of Abuses and Violations by Country”, Population Research Institute.

http://www.pop.org/content/table-abuses-country

[172] „Post documents Indian horror”, Population Research Institute, PRI Review, septembrie-octombrie 1997. http://www.pop.org/content/post-documentsindian-horror-1597

[173] Molly Moore, „Teeming India Engulfed by Soaring Birthrate; Sterilization Quotas Blasted As Inhuman and Coercive”, Washington Post, 21 august 1994.

[174] Carol Kuruvilla, „Horror in a mass sterilization camp: Unconscious Indian women were dumped in a field after undergoing a painful sterilization operation”, New York Daily News, 7 februarie 2013. http://www.

nydailynews.com/news/national/indian-women-dumped-field-sterilizationoperation-article-1.[125]8314

[175] Rafael Romo, „Peruvian authorities reopen investigation into forced sterilizations”, CNN.com, 17 noiembrie 2011. http://www.cnn.com/2011/11/17/world/americas/peru-sterilizations/?hpt=wo_t3

[176] Paul Lombardo, „Eugenic Sterilization Laws”, Image Archives on the American Eugenics Movement. http://www.eugenicsarchive.org/html/eugenics/essay8text.html

[177] Interview with Elaine Riddick on Maafa 21, available at maafa21.com

[178] Amnesty International USA, „Women in Indonesia & East Timor: Standing Against Repression”, 13 decembrie 1995, pp. 15-16, 23. Citat în: Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”,

MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

[179] Elizabeth Liagin, „East Africa: The Truth about Foreign Aid”, buletinul informativ al Information Project for Africa, martie 2000, 2, 4 & 1. Citat în: Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”,

MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

[180] Liu Yin (pseud.), „China’s Wanted Children”, The Independent (London), 11 sept. 1991. Citat în: Mary Meehan, „How Eugenics and Population Control Led to Abortion”, MeehanReports.com. http://www.meehanreports.com/how-led.html

 

CAPITOLUL VI

„Te voi iubi și mâine dimineaţă”

 

După cum ne-a dezvăluit această incursiune în istoria umanității, bărbații au obiceiul de a folosi femeile pentru propria plăcere sexuală. Fie prin legarea picioarelor, prin haremuri sau prostituție, fie prin relaxarea legilor de obținere a divorțului (pentru a „achiziționa” o nouă soție), fie prin pornografie, de-a lungul istoriei, bărbații din diverse culturi și-au folosit puterea, banii și influența pentru a-și satisface impulsurile sexuale în afara unor relații sau a unui mediu care să fie deopotrivă benefice și pentru femei.

În mod evident, sarcina este rezultatul natural și normal al relațiilor sexuale, indiferent cine a profitat mai mult de relațiile respective.

De-a lungul întregii istorii a Americii, sarcinile nedorite au fost abordate în diverse maniere. Una din ele era reprezentată de nunțile ad-hoc, când tatăl și mama copilului se grăbeau să se căsătorească, pentru a evita ceea ce pe vremuri era considerat o rușine, și anume o sarcină neintenționată.

O altă opțiune era trimiterea mamei în altă parte pentru câteva luni. Femeia dispărea pentru o vreme, sub pretextul că își vizitează o rudă, merge la internat sau ceva similar. După ce năștea, se întorcea acasă. Jena publică încă mai exista, dar măcar femeia nu trebuia să suporte disprețul public cât timp era gravidă.

Înainte de 1973 mai era și opțiunea avortului ilegal.

 

A doua revoluţie americană

Când a izbucnit revoluția sexuală din anii [196]0, iar căsătoria tradițională a început să se erodeze, bărbații au depășit limitele controlului sexual. Abstinența înainte de căsătorie a început să devină glumă publică, iar ideea de coabitare și divorțul pe motive neîntemeiate au început să fie acceptate de opinia publică

În timp ce revoluția sexuală este asociată în mod normal cu anii ’60, începutul ei poate fi identificat în 1948, când cercetătorul Alfred Kinsey de la Universitatea Indiana, a publicat studiul Sexual Behavior in the Human Male (Comportamentul sexual al masculului uman), cu finanțare de la Fundația Rockefeller. Raportul, care a devenit ulterior bestseller, își propunea să demonstreze că aproape toți bărbații americani erau aventurieri sexuali care încălcau în mod obișnuit granițele mariajului. Beneficiind de o publicitate masivă și prezentată ca sobru verdict științific, cercetarea lui Kinsey pretindea că 85% din bărbați întrețineau relații sexuale înainte de căsătorie și 70% apelau la prostituate. Raportul mai spunea că între 30 și 45% din bărbații însurați aveau aventuri extraconjugale, iar 10 până la 37% din bărbați se implicau în aventuri homosexuale [181].

Kinsey este creditat drept „părintele revoluției sexuale” pentru această lucrare, dar cercetările sale au fost în realitate pseudoștiințifice. Pe lângă faptul că era un psihopat sexual care căuta satisfacția în cele mai stranii moduri (inclusiv, la un moment dat, prin autocircumcizie cu un briceag [182]), rezultatele sale științifice nu erau demne de încredere. Dr. Judith Reisman a dezvăluit că echipa lui „și-a bazat concluziile referitoare la bărbații normali studiind un eșantion format aproximativ în proporție de 86% din bărbați cu comportament sexual aberant: [200] de psihopați sexuali, 1.400 de autori ai unor infracțiuni de natură sexuală, câteva sute de pușcăriași, câteva sute de prostituați și câteva sute de homosexuali cu comportament promiscuu”[183].

Kinsey l-a inspirat și pe editorul Playboy, Hugh Hefner, faimosul apologet al căutării de satisfacție sexuală fără limite. În 1953, Hefner a înființat revista Playboy, considerându-se „pamfletarul lui (Kinsey), care aducea vestea eliberării sexuale printr-o revistă lunară” [184]. Prin Fundația Playboy, creată în 1965, Hefner promova legalizarea avortului. „Ne-am luptat pentru dreptul la controlul nașterilor, schimbarea legilor avortului, ne-am luptat în anumite cazuri pentru a le oferi femeilor dreptul de a alege”, a spus Hefner [185].

Revista lui s-a declarat în favoarea legalizării avortului în 1965, iar în 1967 încuraja cititorii să le telefoneze legiuitorilor din statele care luau în considerare o posibilă relaxare a legilor avortului în vigoare la momentul respectiv. Revista relata evoluția luptei pentru liberalizarea avortului, făcea publicitate pentru servicii de avort, cu numere de telefon, prețuri și alte informații [186].

Femeile, pretinde Hefner, au fost „principalele beneficiare ale revoluției sexuale”. Realizarea cea mai mare a revoluției a fost, spunea el, că „le-a oferit ambelor sexe libertate nu numai în dormitor, ci și oriunde altundeva” [187].

Divorțul din motiv de nepotrivire de caracter a fost alt pretins beneficiu al revoluției sexuale, atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Guvernatorul californian Ronald Reagan a semnat prima astfel de lege din SUA în 1969, iar restul statelor americane i-au urmat exemplul în următorii 15 ani. Legea divorțului pe motiv de nepotrivire de caracter îi permite unuia dintre soți să părăsească mariajul fără nicio dovadă de adulter sau abandon, ci pur și simplu pretinzând nemulțumiri vagi precum „cruzimea mintală” sau „incompatibilitatea”.

Rezultatele au fost dezastruoase. Rata divorțurilor la mia de femei căsătorite din SUA a devenit mai mult decât dublă din 1960 și până în 1980, sărind de la 8,9‰ la 22,6‰ [188], pe măsură ce aceste legi erau adoptate în toată țara. Stephen Baskerville, specialist în științe politice, spune că simplificarea divorțului este „cea mai directă amenințare la adresa familiei” și trebuie rezolvată dacă „vrem să supraviețuiască civilizația”[189].

Blindați cu „descoperirile” lui Kinsey, inflamați de filozofia Playboy și dotați cu o cale simplă de rezolvare prin liberalizarea avortului, bărbații din cea mai recentă generație au căutat satisfacția sexuală într-un total și nesăbuit abandon. Cuvântul „nesăbuit” nu e deloc folosit în mod nejustificat:

 

  • numărul cuplurilor care trăiau în afara căsătoriei era în 2010 de 17 ori mai mare decât în 1960 [190]
  • aproape 22% din bărbații cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani au avut cel puțin 15 partenere de sex [191]
  • rata de copii ilegitimi este acum de aproape 41% [192]
  • anual, se înregistrează 20 de milioane de noi infecții cu transmitere sexuală (ITS) [193]

 

Desigur, și femeile și-au dat concursul din plin la această situație. Dar, în conformitate cu agenda socială legată de avort, cei care au orchestrat mișcarea și au condus atacul au fost bărbații.

„Problema” cu libertatea sexuală în afara căsătoriei este sarcina. În cadrul căsătoriei, graviditatea este în general acceptată și dorită. În afara mariajului, însă, sarcina este adesea consecința nedorită a libertății sexuale și astfel reprezintă un pericol la adresa libertății înseși.

Și ce fac bărbații când libertatea lor sexuală produce o sarcină? Acea sarcină, care în condiții normale rezultă într-o naștere de copil, aduce cu sine o serie întreagă de responsabilități și angajamente. După cum știe orice părinte, un copil aduce schimbări enorme într-o familie, precum și numeroase obligații, care nu existau înainte de sarcină.

 

Doar o teorie, nu vă supăraţi

Să vă propun o teorie. Ce-ar fi dacă sarcina ar putea fi curmată, pentru ca să păstrăm libertatea sexuală? Și ce-ar fi dacă bărbații nu ar avea nicio responsabilitate, atât pentru sarcină, cât și pentru terminarea acesteia? Și, în cel mai bun scenariu, ce-ar fi ca femeile să se și bucure că își asumă singure responsabilitatea sarcinii sau a terminării ei, fără a le mai da bărbaților niciun credit, niciun drept, niciun prilej de exprimare în această privință?

Avortul este permisul de liberă trecere pentru bărbații agresivi din punct de vedere sexual. Ei pot continua să întrețină relații sexuale cu mai multe femei, să refuze să-și asume un angajament față de vreuna prin căsătorie și să divorțeze fără temei serios când nu mai sunt satisfăcuți din punct de vedere sexual sau emoțional. Dacă între timp vreo femeie rămâne gravidă, bărbatul evită orice responsabilitate față de ea și de propriul lui copil. Poate că va plăti câteva sute de dolari pentru avort. Sau poate că nu.

Doar o teorie? Bărbații nu ar fi atât de grosolani, atât de manipulatori și de egoiști încât să se folosească de avort doar pentru a-și satisface apetitul sexual. Nu s-ar debarasa atât de ușor de partenerele lor, lăsându-le să se descurce cu sarcina sau cu efectul devastator al unui avort. Cu siguranță nu și-ar abandona partenera doar pentru că relația lor sexuală s-a concretizat printr-o sarcină.

Aceasta e calea prin care este promovat rolul femeii în societate? În mod ironic, numeroși academicieni și sociologi recunosc fără rețineri că avortul este legat exclusiv de sex. Și mărturisesc cu candoare că în realitate avortul le oferă bărbaților libertatea de a face ce vor fără teamă de consecințe.

Catharine MacKinnon, o influentă feministă de formație juridică, scrie: „Avortul nu eliberează femeile, ci eliberează agresiunea liberă a bărbaților. Disponibilitatea avortului le-a răpit femeilor și ultimul pretext pe care îl mai aveau – în afară de clasica durere de cap – pentru a nu face sex” [194].

De aceea, scrie ea, Fundația Playboy „a sprijinit de la bun început dreptul la avort”, alături de altă cauză faimoasă, cea a „opoziției la cenzură”. Altă scriitoare feministă, Andrea Dworkin, o spune și mai pe șleau: „Miza era să te poți culca la liber cu oricine” [195]. La fel spunea și un suporter al avortului la o conferință ONU: „Hai să nu ne mai prostim! Vorbim aici de dreptul de a ne f*** cu cine vrem, cum vrem și când vrem” [196].

Feminista Dorchen Leidholdt vede cam la fel lucrurile, dar se exprimă mult mai elegant:

 

„Bărbații libertini sprijină accesul la avort al femeilor nu pentru că vor ca ele să-și poată controla propriul corp, ci pentru că știu că accesul nerestricționat la astfel de servicii le face mai disponibile pentru relații sexuale cu bărbații” [197].

 

Cel mai uimitor în legătură cu aceasta este că, în ciuda retoricii feministe despre dreptul la emancipare, avortul le rănește profund pe femei și le oferă bărbaților permisiunea de a le exploata. Unele feministe înțeleg asta.

În ultimii ani, câteva au recunoscut nedreptatea crasă de a-i cere unei femei să-și avorteze copilul pentru a putea participa pe deplin la viața socială. De exemplu, feminista neozeelandeză Daphne de Jong spune: „Dacă femeile trebuie să treacă printr-un avort pentru a-și păstra stilul de viață sau cariera, statutul economic sau social, înseamnă că se supun unui sistem creat și condus de bărbați pentru propriul lor confort” [198].

Dovezi despre această agendă sexuală vin dintr-o sursă involuntară, Centrul pentru Drepturile Reproducerii (Center for Repro-ductive Rights), care a făcut un videoclip pentru a celebra patru decenii de la decizia în cazul Roe vs. Wade. A ieșit o improvizație autoparodică care expunea adevărul din spatele mișcării pentru liberalizarea avortului. Filmulețul prezintă un actor afroamerican îmbrăcat în costum, cu un pahar de băutură și un trandafir pe masa din fața lui. Chicotește, aruncă priviri lascive și zice, vorbind, parcă despre decizia respectivă în cazul Roe: „La mulți ani, iubito! Arăți bine la 40”, iar vocea i se pierde într-o serie de oftaturi și suspine similare celor de satisfacție.

Acest film explicit demonstrează încă o dată că, cel puţin în America, apetitul sexual masculin este principalul vector al mișcării pentru „dreptul la avort”.

Aceste exemple și citate nu sunt preluate de la apărători ai familiei și ai dreptului la viață din SUA. Cu excepția lui Daphne de Jong, ele provin de la apărători ai avortului, feministe și de la una din cele mai zgomotoase organizații de promovare a avortului. În spatele campaniilor de marketing care promovează „dreptul la alegere”, „drepturile reproductive” și „emanciparea femeilor” se ascunde adevărata motivație socială a avortului: libertatea bărbaților de a se culca cu cine vor fără consecințe legale sau sociale pentru ei – principalul vector social al avortului de-a lungul secolelor.

În [187]1, dr. John Cowan enumera „imoralitatea bărbaților și sclavia femeilor” printre cauzele „monstruoasei crime… de avortare a copiilor nenăscuți” [199].

Un alt medic din secolul al XIX-lea rezuma foarte bine rolul bărbaților libertini în această chestiune. Recunoscând că avortul era o formă de oprimare a femeii, dr. John Trader argumenta că inițiativa și responsabilitatea avortului atârnau exclusiv pe umerii bărbatului: „Nu spunem – și nici nu am vrea să vă facem să credeți asta, nici măcar pentru o clipă – că răspunderea pentru vină cade asupra femeii. Nici pe departe. În majoritatea cazurilor, e mai degrabă adevărat că se păcătuiește împotriva lor decât că ele însele comit un mare păcat” [200].

După cum arătam și mai înainte, și feminista Susan B. Anthony a scris:

 

„Deplâng odioasa crimă a pruncuciderii… indiferent de motivul ei – fie că o face din dragoste, fie din dorința de a feri de suferință o făptură inocentă încă nenăscută, femeia e teribil de vinovată pentru fapta pe care o comite… Dar, vai! De trei ori mai vinovat este cel care a împins-o la disperare, făcând-o să apeleze la crimă!” [201]

 

NOTE

 

[181] This summary of Kinsey’s research is taken from David Kupelian, The Marketing of Evil (Nashville: Cumberland House Publishing, [200]5), p. 133.

[182] Caleb Crain, „Alfred Kinsey: Liberator or Pervert?” NewYorkTimes.com, 3 octombrie [200]4 http://www.nytimes.com/[200]4/10/03/movies/03crai.html?pagewanted=print&position=&_r=0

[183] Judith A. Reisman, „Crafting Bi/Homosexual Youth”, Regent University Law Review, vol. 14:283, p. 313. http://www.drjudithreisman.com/archives/regent.pdf

[184] Christopher Turner, „Hugh Hefner in six volumes”, The Guardian, 16 iulie [201]0. http://www.guardian.co.uk/books/[201]0/jul/17/hugh-hefner-playboybiography

[185] Hollie McKay, „Hugh Hefner: Obama Should ‘Get Out of the Wars,’ FDR Was Best President”, FoxNews.com, 2 august [201]0. www.foxnews.com/entertainment/[201]0/08/02/hugh-hefner-obama-wars-fdr-bestpresident/#ixzz2LGca0glK

[186] Carrie A. Pitzulo, Bachelors and Bunnies: „Playboy” Magazine and Modern Heterosexuality, [195]3–[197]3 (Chicago: University of Chicago Press, [201]1), pp. 225-30.

[187] Ibid.

[188] „Social Indicators of Marital health and Well-Being: trends of the Past Five Decades”, National Marriage Project, University of Virginia, Figure 5. http://www.stateofourunions.org/[201]1/social_indicators.php#divorce

[189] Albert Mohler, „No-Fault Divorce–The End of Marriage?” AlbertMohler.com, 7 martie [200]5. http://www.albertmohler.com/[200]5/03/07/no-faultdivorce-the-end-of-marriage-4/

[190] Social Indicators of Marital health and Well-Being: trends of the Past Five Decades”, National Marriage Project, University of Virginia, Figure 8. http://www.stateofourunions.org/[201]1/social_indicators.php#cohabitation

[191] „Number of sexual partners in lifetime”, National Survey of Family Growth, Centers for Disease Control, http://www.cdc.gov/nchs/nsfg/abc_list_n.htm#numberlifetime

[192] „Unmarried Childbearing”, Fastats, Centers for Disease Control. http://www.cdc.gov/nchs/fastats/unmarry.htm

[193] CDC Fact Sheet, „Incidence, Prevalence, and Cost of Sexually Transmitted Infections in the United States”, Centers for Disease Control. http://www.cdc.gov/std/stats/STI-Estimates-Fact-Sheet-Feb-[201]3.pdf

[194] Catharine A. MacKinnon, Feminism Unmodified: Discourses on Life and Law (President and Fellows of Harvard College, [198]7), p. 99.

[195] Ibid.

[196] George Weigel, „The Libertine Police State”, NationalReview.com, 13 februarie [201]2. http://www.nationalreview.com/articles/290842/libertinepolice-state-george-weigel

[197] Dorchen Leidholdt, introduction, The Sexual Liberals and the Attack on Feminism (Pergamon Press, [199]0), p. XV, nota 8. Citat în: Rene Denfeld, The New Victorians: A Young Woman’s Challenge to the Old Feminist Order

[198] Mehdi Hasan, „Being pro-life doesn’t make me any less of a lefty”, NewStatesman.com, 11 octombrie [201]2. http://www.newstatesman.com/lifestyle/lifestyle/[201]2/10/being-pro-life-doesnt-make-me-any-less-lefty

[199] Dr. John Cowan, The Science of a New Life (New York: Cowan and Company, [187]1), p. 275. Citat în: Olasky, Abortion Rites, p. 43.

[200] John W. Trader, M.D., „Criminal Abortion”, paper read before the Central Missouri Medical Association, Sedalia, MO, 6 octombrie [187]4, Toner Collection, Library of Congress. Citat în: Olasky, Abortion Rites, p. 43.

[201] Susan B. Anthony. The Revolution, 8 iulie [[186]]9.

 

 

 

 

Choose a chapter

  • Titlu

  • Cuprins

  • Prefaţă la ediţia românească

  • Introducere

  • CAPITOLUL I

  • CAPITOLUL II

  • CAPITOLUL III

  • CAPITOLUL IV

  • CAPITOLUL V

  • CAPITOLUL VI

Despre autor

despre autor

Prezent

Brian Fisher este președinte fondator al organizaţiei nonprofit Online for Life, care a salvat de avort peste 2.000 de copii americani, cu ajutorul „harului şi al tehnologiei”.

Trecut

În timp ce scria cărţi şi articole şi activa în domeniul financiar, de marketing şi nonprofit, soţia sa, Jessica, i-a dăruit doi fii. La naşterea primului din ei, ceva s-a schimbat.

Motivație

„Stând la maternitate în acea zi, cu fiul meu în brațe,  era o viață nouă. Neajutorată, nevinovată…,  mi-am dat seama că fiul meu ar fi putut fi avortat dacă eu aş fi fost altfel.”

Ai o întrebare legată de această carte?

Contactează-ne!

Numele (obligatoriu)

Adresa de email (obligatoriu)

Subiectul

Mesaj