Capitole

CAPITOLUL IV

Dreptul femeii, legiferat de bărbaţi

 

Deși societatea proclamă avortul ca pe un drept al femeii și vrea să se asigure că bărbații nu au nimic de spus în această privință, este remarcabil cât de puține femei au fost implicate în extinderea și acceptarea acestei practici. Avortul este considerat azi ca un drept exclusiv al femeii, dar bărbații sunt cei care au avut un rol important în procesul de promovare și legalizare a acestuia.

Ca să înțelegem cum au determinat bărbații legalizarea avortului în America în 1973, nu trebuie să uităm că nu a fost prima dată când în SUA avea loc o criză a avortului.

 

Avortul în secolul al XIX-lea

Cei care cred că avortul a devenit larg răspândit în America abia în anii 1970, trebuie să știe că el era o procedură obișnuită și în secolul al XIX-lea. Nu deținem statistici, dar medicul Edwin Moses Hale pretindea în 1867 că „două treimi din numărul de vieți concepute în SUA și în alte țări civilizate sunt distruse în mod criminal” [63]. Marvin Olasky, în cartea sa, Abortion Rites: A Social History of Abortion in America (Avortul ca ritual: O istorie sociologică a avortului în America), estimează că în anii 1860 se făceau peste 160.000 de avorturi anual, atunci America având o populație de 27 de milioane de locuitori [64]. Dacă procentajul ar fi același la ora actuală în SUA, ar trebui să se facă 1,86 milioane de avorturi pe an, dat fiind că populația SUA se ridică azi la 314 milioane. Iar cifra reală a avorturilor la ora actuală este de 1,2 milioane pe an.

În 1876, alt medic, Augustus Kinsley Gardner, nota:

 

„Privim cutremurați la bietele femei hinduse, a căror dragoste pentru copilul lor le rupe inima când fervoarea entuziasmului religios le face să-și sacrifice iubitul vlăstar la picioarele lui Krishna sau în valurile tulburi ale Gangelui sacru, însă noi nu simțim nicio durere, nu avem niciun cuvânt de dezaprobare la vederea sacrificiilor umane cărora le cad victimă mii de nenăscuți jertfiți anual, în orașul New York, pe altarul Zeului Modei.” [65]

 

Deși bărbații sunt principalii vinovați pentru practica avortului în America de azi, tot bărbații au fost cei care s-au implicat în oprirea valului de avorturi când, pe la 1800, stat după stat a luat în vizor această practică.

Avortul nu fusese nici înainte protejat prin lege. Prima condamnare în caz de avort din America a avut loc la 1652, în Maryland, când căpitanul William Mitchell a fost condamnat pentru adulter, desfrânare și intenții criminale, după ce o forțase pe servitoarea lui iobagă, gravidă cu copilul său, să bea o soluție farmacologică cu efect abortiv [66]. Dar astfel de cazuri păreau rare. O soluție mai obișnuită pentru sarcinile în afara căsătoriei era infanticidul la naștere.

Olasky citează 51 de condamnări pentru infanticid în Massachusetts, care au avut loc între 1670 și 1807. Când avortul a devenit o practică tot mai frecventă, legislatorii au emis legi care protejau copilul nenăscut și pedepseau vinovații. În 1868, 30 de state americane incluseseră avortul în dreptul penal. În 27 dintre acestea, conform lui Olasky, era „pedepsită tentativa de inducere a avortului înainte ca fătul să înceapă să miște în pântece” [67].

Așadar, deși ilegal, avortul continua să fie tot mai răspândit pe la 1800. Trei categorii de oameni s-au implicat social în lupta împotriva avortului și, în 40–50 de ani, au înregistrat câteva reușite în demersul lor de protejare a femeilor și copiilor nenăscuți – un succes care a durat doar un secol.

 

Feministele

Feministele, ziariștii și medicii au format o adevărată alianță pentru a ajuta America să înțeleagă distrugerea socială, medicală și emoțională pe care o producea avortul.

„Mulți nu-și dau seama că legile anti-avort intrate în vigoare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt rezultatul lobby-ului făcut de feministe, care și-au călcat pe inimă și și-au dat mâna în acest scop cu bărbații, care predominau în profesia medicală și în presa centrală. Aceste femei, care ele însele nu se bucurau de suficiente drepturi, erau preocupate de drepturile grupurilor oprimate: sclavii, copiii și copiii nenăscuți” [68], scrie Serrin Foster, președinta organizației Feminists for Life („Feministe pentru viață”).

Spre deosebire de majoritatea feministelor din secolul al XXI-lea, primele feministe se opuneau din răsputeri avortului și lucrau activ pentru eradicarea acestuia.

Cunoscuta feministă Elizabeth Cady Stanton înțelegea că avortul devalorizează femeia și crește inegalitatea dintre sexe:

 

„Avortul ar trebui inclus, ca și uciderea de prunci, la capitolul infanticid… Trebuie să existe un remediu chiar și pentru un rău atât de hidos. Și care să fie acela dacă nu completa eliberare și emancipare a femeilor? Cel puțin de aici ar trebui să pornim.” [69]

 

Mary Ann Glendon, profesor de drept la a Universitatea Harvard, explică în ce fel vedeau primele feministe lupta pentru drepturile femeii: „disponibilitatea imediată a avortului va înlesni exploatarea sexuală a femeilor”. Ele considerau „dragostea liberă, avortul și divorțul facil dezastruoase pentru femei și copii” [70].

Susan B. Anthony, poate cea mai cunoscută campioană a drepturilor femeii, a înțeles pe deplin impactul negativ al avortului asupra femeii. Ea argumenta în mod convingător că bărbații care erau în favoarea avortului purtau cea mai mare vină pentru toate relele cărora le cădeau pradă femeile.

 

„Deplâng odioasa crimă a pruncuciderii. Vrem prevenție, nu pedeapsă. Trebuie să smulgem răul din rădăcină. Cele care practică avortul sunt în adâncul sufletului revoltate de această faptă abominabilă. Toate articolele pe care le-am citit pe tema aceasta sunt scrise de bărbați. Ei le denunță pe femei ca fiind singurele vinovate și nu-i includ niciodată pe bărbați în planurile de combatere a fenomenului… Femeia e teribil de vinovată pentru fapta pe care o comite, indiferent de motivul ei – fie că o face din dragoste, fie din dorința de a feri de suferință o făptură inocentă încă nenăscută. Dar, vai! De trei ori mai vinovat este cel care a împins-o la disperare, făcând-o să apeleze la crimă!” [71]

 

Peste ani, feministele încă înțelegeau avortul ca pe o micșorare și degradare a femeilor. Îndrăgita feministă Alice Paul, care a redactat Amendamentul pentru Egalitate în Drepturi în 1923, se opunea avortului, pe care îl califica drept „forma extremă de exploatare a femeilor” [72].  Evelyn Judge, prietena ei de o viață, a spus că Alice Paul, care a murit în 1977, a numit cândva avortul „uciderea femeilor nenăscute” [73].

Ce diferență față de feminismul anilor 1970, care vedea libertatea sexuală ca pe o eliberare a ambelor sexe! Glendon, profesor la Harvard, observă: „Era combinația paradoxală a două lucruri care de obicei nu merg mână în mână: supărarea pe bărbați și promiscuitatea – ura față de bărbați și vânarea de bărbați” [74].

 

Ziariștii

Oamenii de presă din secolul al XIX-lea nu ezitau să-și exprime părerea despre avort. John McDowall, un creștin absolvent al universităților Amherst și Princeton, care lucra la New York, a înființat Societatea Magdalenă, care le oferea adăpost femeilor seduse și abandonate. În 1833, a înființat și o revistă lunară, McDowall’s Review, pentru a prezenta în detaliu realitatea și amploarea fenomenelor de seducție, prostituție și avort din Gotham. El a dezvăluit că „mii de copii sunt uciși. Prunci morți sunt găsiți adesea, uneori în toalete, alteori în puțuri, canale, băltoace, pe chei…” [75] Relatările sale agresive despre lumea subterană a pasiunilor carnale din New York i-a supărat pe mulți. Un înalt juriu l-a mustrat pentru că a creat o neplăcere care „degrada caracterul orașului” [76].

După moartea lui McDowall, în 1836, publicația The National Police Gazette, condusă de redactorul-șef George Wilkes, promitea solemn „să urmărească această chestiune până când orașul New York avea să scape de distrugătorii de copii” [77]. Campania a continuat de-a lungul a două decenii, dar publicația se bucura mai mult „de audiență decât de prestigiu”, după spusele istoricului Marvin Olasky, și nu a reușit să canalizeze furia publicului împotriva breslei furnizorilor de servicii de avort.

În 1870, Louis Jennings, redactor la The New York Times, a început o cruciadă anti-avort cu un editorial care purta un titlu de rezonanță evanghelică, Cel mai mic dintre aceștia, și prin care protesta cu privire la „făptuirea uciderii de prunci… care e putredă și duhoarea se ridică până la ceruri. De ce nu se face simțită nicio adiere de pedeapsă?” Jennings a comandat o anchetă jurnalistică în care un reporter și o prietenă de sex feminin au vizitat specialiști în avort, pretinzând că sunt un cuplu care are nevoie de serviciile lor. În reportajul care a rezultat se spunea că „mii de ființe umane” sunt „ucise înainte chiar de a vedea lumina soarelui” [78].

Da-da, ați înțeles bine: The New York Times a publicat asta!

Nu toate ziarele au adoptat o atitudie agresivă de condamnare a avortului, dar cele care au făcut-o au avut un impact considerabil asupra opiniilor și atitudinilor americanilor.

 

Medicii

În comunitatea medicală, câțiva curajoși au ridicat vocea, recunoscând efectele devastatoare ale avortului și lucrând neobosit pentru a aduce schimbarea în America.

Cruciada antiavort era condusă de dr. Horatio Robinson Storer, unul dintre primii ginecologi americani. El îndemna Asociația Medicilor din America (American Medical Association) să ceară legi mai stricte împotriva avortului. Ca președinte al Comitetului pentru Avort Criminal al asociației, a coordonat redactarea Rapor-tului despre Avortul Criminal, prezentat în plenul asociației în 1859.

Documentul trecea în revistă răspândirea practicii în SUA și cerea să se ia măsuri:

 

„Datoria noastră este clară. Dacă putem face ceva pentru a opri răspândirea acestei crime, trebuie să acționăm. În chestiuni de drept abstract, profesia medicală nu cunoaște concepte precum utilitatea, oportunitatea, lașitatea. Suntem protectorii mai puternici ai femeii. Numai noi putem să le protejăm vlăstarele in utero. Aici e vorba de viață și de moarte – viața și moartea a mii de persoane – iar de noi depinde, aproape în întregime, totul.

Ca profesioniști, noi am condamnat în unanimitate această crimă. Dar simplele declarații nu prea au efect, așa că sunt inutile, evazive și crude.

Dacă masacrul constant a nenumărați copii, ce se face sub ochii noștri, se explică prin lipsa de cunoștințe medicale, atunci e de datoria noastră, ca medici și ca bărbați buni și adevărați, să combatem această ignoranță atât în public, cât și pe căi private, prin toate mijloacele pe care le avem la dispoziție” [79].

 

AMA a adoptat în unanimitate acest raport, care includea și recomandări pentru îmbunătățirea legilor împotriva avortului. Raportul și recomandările au ajuns pe masa Președintelui SUA și la organele legislative ale tuturor statelor și teritoriilor americane. „Descria rata tot mai mare de avorturi criminale, care conduceau la moartea «a sute de mii» și chema legiuitorii din fiecare stat să adopte legi stricte care să reducă numărul acestor decese” [80].

Storer era foarte activ, salvând vieți și prin activitatea sa literară. În timp ce căuta protecție legală pentru copiii nenăscuți, se implica în viața familiilor. A publicat o serie de articole medicale despre avort în volumul Why Not? A Book for Women (De ce nu? O carte pentru femei). Cartea s-a publicat în patru ediții și era folosită și de alți medici pentru a le consilia pe femeile care luau în considerare soluția avortului. În 1897, Storer a menționat cum le-a ajutat cartea lui pe femei să înțeleagă implicațiile morale și fiziologice ale avortului. Sute de femei s-au răzgândit, scria el, „convinse să lase sarcina să ajungă la termen” [81].

Storer își manifesta simpatia pentru femei și sublinia nenorocirea pe care le-a provocat-o acestora eșecul comunității medicale de a lua atitudine: „Adevărul este că tăcerea noastră ne-a făcut pe toți complici la crimă, iar acum, când măștile au căzut, fiindcă a venit momentul să aplicăm remediul sau chiar să extirpăm cu bisturiul această boală care roade organismul nostru politic, medicul are nevoie de același curaj ca și pacientul său și cel mai probabil va fi cuprins de remușcări la fel ca și acesta” [82].

Unele opinii și abordări ale lui Storer i-au limitat eficiența. Însă a reușit cu succes să creeze o platformă de lansare a chestiunii în mediul medical, iar mulți alți medici i s-au alăturat, luând atitudine împotriva avortului. Unii au păstrat tăcerea, poate că erau chiar din cei care practicau avortul, dar grupul medicilor care se opuneau practicii a reușit să facă schimbări în mentalitatea americană și în procesul legislativ.

Eforturile primelor feministe, ale medicilor și ale presei au favorizat succesul apărătorilor vieții. Frederick Dyer scria, în volumul The Physicians’ Crusade Against Abortion (Cruciada Medicilor împotriva Avortului), care făcea cronica acestor evenimente: „Prin 1880, aproape fiecare stat și teritoriu american avea noi legi care considerau drept o crimă gravă practicarea avortului, în afară de cazurile în care mama era în pericol. Majoritatea acestor legi stricte la nivel statal au rămas efectiv neschimbate până la decizia din cazul Roe vs. Wade, care le-a respins în 1973” [83].

James Mohr, alt istoric al avortului, scrie că, după adoptarea noilor legi, „prin comparație cu perioada 1840–1880, între 1880 și 1900, incidenţa acestei practici a scăzut vizibil raportat la numărul de locuitori” [84].

 

Se instalează apatia

Deși bărbații și femeile luptaseră cot la cot pentru a proteja America de avort prin acțiune socială și legislativă, ulterior s-a instalat apatia. Victoriile legislative obținute în 1880 au rămas valabile timp de vreo 100 de ani, dar fisurile din sistem au devenit evidente curând după adoptarea noilor legi.

Legea era un lucru, dar aplicarea ei era altul. De exemplu, prin anii 1880 și 1890, furnizorii de servicii de avort făceau anunțuri în ziarul San Francisco Examiner. La fel procedau și cei din alte orașe, printre care Chicago și St. Louis. Olasky povestește despre medicul din Chicago Rudolph Holmes, care a condus în 1904 o campanie în numele Societății Medicilor din Chicago, pentru a convinge ziarele să „întrerupă anunțurile criminale sau să le determine să le editeze pe cele care încălcau în mod flagrant legea” [85].

Inițiativa a reușit să scoată din ziarele orașului ofertele de avort, iar exemplul a fost urmat și în alte orașe [86]. Cu toate acestea, după cum Holmes însuși a recunoscut, orice victorie în această luptă era doar temporară: „Acum, că anunțurile nu mai apar, efortul Comitetului pe viitor va fi să supravegheze ca lucrurile să rămână astfel; cu timpul e sigur că vor reapărea într-o altă formă…” [87]

Pe la sfârșitul secolului, opoziția medicilor la avort a devenit ezitantă. În 1906, revista de specialitate Journal of the American Medical Association a publicat afirmația unui dr. Henry Marcy, conform căreia „produsul timpuriu al fecundării este de o importanță atât de mică, încât avortul nu va fi în mod serios stabilit ca delict criminal” [88]. În 1911, dr. William Robinson a spus într-o adunare de la Societatea Medicală de pe Coasta de Est că era corect ca femeile necăsătorite să avorteze în anumite circumstanțe. Apoi s-a declarat pe față în favoarea avortului la începutul anilor 1930, spunând că era „mai bună îndepărtarea câtorva celule inanimate” decât să ai copii nedoriți [89].

În 1936, un ginecolog din Missouri, dr. Frederick Taussig a publicat Abortion, Spontaneous and Induced (Avortul spontan și indus), un tratat de 536 de pagini, care a fost lăudat de revista Time ca o lucrare „cu autoritate” și un „text de referință” [90]. Marvin Olasky, în lucrarea sa despre istoria avortului, a caracterizat și el volumul drept „cea mai influentă carte pro-avort a anilor 1930” și a observat că autorul susținea legalizarea avortului pentru cazurile în care „mama este epuizată fizic de la mai multe nașteri și sărăcie” sau „în mod vădit iresponsabilă” [91]. Taussig pretindea că între 8.000 și 10.000 de femei mor anual în urma avorturilor și a formulat un argument care avea să fie folosit timp de decenii, și anume „că trebuia să se acorde mai multă considerație dreptului femeii de a avea control asupra propriului corp” [92].

Cifrele avansate de Taussig erau false. Șase ani mai târziu, el a mărturisit că, acolo unde în cartea lui spunea că se făceau 681.000 de avorturi pe an, folosise „cele mai exagerate estimări despre numărul de avorturi și de decese în urma avortului” [93]. În 1942, la o conferință medicală, a dat o estimare de maximum 5.000 de morți pe an survenite în urma avorturilor, dar nici această cifră nu era susținută prin date statistice concludente. În orice caz, în anii 1940, riscurile pe care avortul le prezenta pentru femei au scăzut considerabil după introducerea penicilinei. Într-atât încât, deși nu se știe numărul total de decese în urma avortului, în 1942, Planned Parenthood a raportat numai 260 în America [94].

La conferința din 1942, la care Taussig și-a ajustat la jumătate estimarea numărului de decese în urma avortului, și care era sponsorizată de Comitetul Național pentru Sănătate Maternală, au apărut voci în favoarea avortului, un vorbitor sugerând chiar că „decizia finală ar trebui să-i aparțină ei” [95]. Mai târziu, în 1955, la o conferință ținută de Planned Parenthood pe tema avortului, Theodore Lidz, profesor de psihiatrie la Yale, declara: „Avortul e preferabil nașterii care poate dăuna bunăstării mamei…”  [96] Participanții la respectiva întrunire au tras concluzia că „aprobările tot mai numeroase ale unor sugestii psihiatrice, umanitare și eugenice pentru terminarea legală a sarcinii” justificau un mediu legal mai relaxat [97].

În timp ce profesia medicală își regândea atitudinea față de avort, și presa și-a schimbat abordarea. Relatările din secolul al XIX-lea apărute în New York Times și National Police Gazette le ofereau cititorilor povești senzaționale și lugubre despre femei căzute victimă unor medici care le făceau avort și se îmbogățeau pe spinarea lor, adesea cu prețul vieții tinerelor femei. Dar în anii 1930 și 1940 lucrurile s-au schimbat, relatările din ziare făcând distincție între mercenarii corupți și cei umani, care le făceau avorturi femeilor din compasiune. Olasky scrie că atunci a început presa să prezinte avortul ca pe o chestiune unde „problema nu o reprezenta avortul, ci «medicul lipsit de scrupule» care îl practica” [98].

Unul dintre cele mai reprezentative și influente evenimente, care a generat o adevărată campanie națională în presă, prezentând avortul într-o lumină pozitivă, a fost cazul d-nei Sherri Finkbine, din Arizona, mama însărcinată a altor patru copii. Deoarece se temea că thalidomida din somniferele pe care le lua îi putea afecta copilul nenăscut, care ar fi putut veni pe lume cu membre mai scurte sau cu alte defecte congenitale, femeia a încercat să avorteze în Arizona, dar nu a putut, iar până la urmă a călătorit tocmai în Suedia pentru procedură. Presa a pedalat pe ideea „chinului” femeii, iar un editorial din publicația Atlanta Constitution recomanda că „națiunea ar trebui să-și revizuiască legea avortului în lumina consecințelor demonstrate în acest caz” [99]. Un sondaj Gallup din 1962 a descoperit că 52% din respondenți credeau că Finkbine „făcuse bine” că avortase, în timp ce 32% nu erau de acord cu ea, iar 16% nu aveau nicio părere [100].

Trei ani mai târziu, ziarul The New York Times s-a declarat pe față în favoarea liberalizării avortului, publicând opinii conform cărora limitarea avortului la cazurile care necesitau salvarea mamei „era un exemplu cert de tratamente inumane aplicate unui om – mai precis, unei femei” [101].

 

Întoarcerea la avort

La finele anilor 1960, aceste schimbări de atitudine au dus la relaxarea legilor statale privitoare la avort. Spre deosebire de predecesoarele lor, feministele de acum erau recrutate de bărbați, cu scopul de a sprijini avortul.

Legislația avortului s-a îmblânzit în 1967, când statele Colorado, California și Carolina de Nord au adoptat toate o legislație-model care legaliza avortul în caz de sarcini apărute după viol sau incest, în situații care puneau în pericol viața mamei și în cazuri în care fătul avea handicap grav. Alte nouă state aveau să pună în aplicare legi similare în 1970: Arkansas, Delaware, Gerogia, Kansas, Maryland, New Mexico, Oregon, Carolina de Sud și Virginia [102].

Primul stat care a oferit avort fără nicio restricție a fost New Yorkul, în 1970. Avortul era legal acolo în primele 24 de săptămâni de sarcină. Curând, au urmat Hawaii, Alaska și Washington. Un an mai târziu a început procesul în faimosul caz Roe vs. Wade. Când s-a dat verdictul, în 1973, toate legile statale care reglementau avortul au fost lovite de nulitate, iar avortul la cerere a devenit standardul în toate cele 50 de state americane.

 

Cursa pentru legalizare

Cum s-a realizat legalizarea atât de rapidă a avortului? Cum s-a ajuns de la prohibiția aproape absolută la legalizarea avortului la cerere în întreaga Americă?

Dr. Bernard Nathanson, figură proeminentă a mișcării de promovare a liberalizării avortului, ne pune pe tavă strategia din spatele acestei schimbări.

La un dineu din 1967, el l-a cunoscut pe ziaristul Lawrence Lader, pe care feminista Betty Friedan avea să-l numească „părintele mișcării pentru dreptul la avort” [103]. Cei doi și-au descoperit pasiunea comună pentru avort. „Am început să stăm de vorbă, iar conversația a durat vreo opt ani”, își amintește Nathanson. „În tot acest timp, stat după stat și-a abolit legea împotriva avortului, s-a tras linie între cei pro- și cei anti-avort, iar bătălia a început.” [104]

El a fondat, împreună cu Lader, NARAL (inițial denumită Asociația Națională de Respingere a Legilor Avortului, iar acum cunoscută ca NARAL Pro-Choice America), organizație care a devenit vârful de lance în lupta pentru legalizarea avortului la cerere. Nathanson își amintește că Lader l-a întâlnit „la momentul potrivit”:

 

„Mă supărau pericolul pe care îl reprezentau avorturile ilegale și trecusem de la deziluzie la cinism și apoi la furie cu privire la ipocrizia din afacerea cu avorturi… Lader nu și-a ascuns niciodată scopurile radicale, ce constau din abolirea totală a restricțiilor… Nu părea momentul pentru o analiză minuțioasă a chestiunilor” [105].

 

Cruciada dusă de Lawrence Lader pentru legalizarea avortului era inspirată de Margaret Sanger, farul călăuzitor al mișcării de promovare a controlului nașterilor. El a publicat în 1955 și o biografie oficială a lui Sanger, fondatoarea organizației Planned Parenthood, despre care spunea: „A exercitat, fără îndoială, cea mai puternică influență în viața mea”. Credința acesteia în inviolabilitatea persoanei l-a convins și pe el că numai mama avea dreptul de a decide cu privire la ceea ce se întâmpla în corpul ei și că aceasta „controla fătul pe care îl hrănea” [106].

Betty Friedan, mama mișcării feministe moderne, l-a întrebat odată pe Lader de ce s-a implicat în promovarea cauzei liberalizării avortului. Din cauza lui Sanger, a explicat Lader, citând o lucrare a acesteia din 1920, Woman and the New Race (Femeia și Noua Rasă): „Nicio femeie nu se poate numi liberă dacă nu-și controlează propriul corp. Nicio femeie nu se poate numi liberă dacă nu poate alege în mod conștient să devină mamă sau nu” [107].

Pentru Lader, dreptul la avort era o cauză morală, similară abolirii sclaviei în anii 1800. „Ambele (cauze) implicau poziții morale și religioase fundamentale, care se confruntau cu interesele intrinseci ale epocii”, scria el. Și ambele, adăuga, „fuseseră create prin legi aflate în conflict vădit cu drepturile fundamentale aparent garantate prin Constituție…” [108]

Lader, care și-a dedicat o mare parte din viață rescrierii legii americane referitoare la avort și extinderii accesului la avort, argumenta că legile împotriva acestei proceduri „le răpeau femeilor dreptul de a-și controla propriul corp și capacitatea de procreație, obligându-le să dea naștere la copii împotriva propriei lor dorințe” [109]. Practic, nu acorda atenție deloc statutului moral al copiilor nenăscuți și dezbaterii cu privire la dreptul lor de a se naște.

Influenta carte a lui Lader, Abortion (Avort), publicată în 1966, era o amplă trecere în revistă a „legilor și practicilor care guvernau avortul în SUA și în lume”. Judecătorul Harry Blackmun de la Curtea Supremă a folosit opt citate din această carte în redactarea deciziei din 1973, cea care a răsturnat toate legile avortului din SUA, acordându-le femeilor dreptul de a alege să le ia viața copiilor lor nenăscuți.

Cele mai importante figuri din spatele liberalizării avortului au fost în principal bărbați. David Garrow, istoric al fenomenului, scrie că Pat Maginnis, o californiană care în anii 1960 s-a implicat activ în respingerea legilor avortului, „deplângea slaba implicare din partea femeilor în favoarea liberalizării avortului și îi spunea lui Morris Ernst, cofondator al Uniunii Americane pentru Libertăți Civile, că «bărbații ne-au acordat până acum cel mai mult sprijin»” [110].

Lader și-a dat seama că avea nevoie de vocea femeilor. Nathanson aduce în lumină felul în care Lader a recrutat femei pentru cauza liberalizării avortului. El evocă o remarcă a lui Lader: „Dacă e să scoatem avortul din cărți în stradă, trebuie să recrutăm feministe” [111].

La început, lui Nathanson i s-a părut o greșeală: „M-am gândit că, dacă feministele ar fi părut că preiau lupta, reforma necesară în cazul avortului nu ar mai fi beneficiat de audiență echitabilă în rândul moderaților. M-am înșelat amarnic, desigur. Mariajul lui Lader cu feministele s-a dovedit o tactică strălucită” [112].

Nathanson și Lader aveau o agendă clară: legalizarea avortului. Dar și-au dat seama că trebuia să folosească femeile potrivite pentru a câștiga acceptul în diverse state. Întrebarea care s-a pus apoi a fost dacă organizația să fie reprezentată de o femeie sau de un bărbat.

„Ca președinte, aveam nevoie de cineva dedicat activismului social și cu simț politic”, scrie Nathanson. „Sigur că trebuia să fie o femeie, deși Larry se gândea să conducă el însuși NARAL, pe post de Președinte al Comitetului Executiv.” [113]

Cu alte cuvinte, bărbații aveau să conducă în continuare organizația, punând o femeie ca paravan. Nathanson își amintește de calculele lor politice:

 

„«Trebuie să avem femei în față. Mă-nțelegi?», a spus el (Larry).

Da, îl înțelegeam. Dădea dovadă de un simț politic impecabil.

«Și persoane de culoare. Mai ales femei de culoare. De ce naiba nu reușesc să înțeleagă ce importantă e pentru ele această mișcare?»” [114]

 

Până și reprezentanții onorifici „trebuia să fie femei, nu numai pentru a ne întări legăturile cu feministele, dar și pentru a le atrage pe femeile neangajate politic”, scrie Nathanson. El și Lader au „trecut în revistă vreo cincizeci și ceva de nume pentru funcția de Președinte Onorific, căutând o figură de rasă albă care făcea parte din establishment… și una de culoare… dar și de sex feminin.” [115] În cele din urmă, s-au oprit la Shirley Chisholm, prima femeie de culoare aleasă ca membru în Congres, și la dr. Lester Brimlow, președintele Asociației Americane de Sănătate Publică, care au fost desemnați să împartă funcția de președinte onorific.

Lader și Nathanson au recrutat-o și pe Betty Friedan, cofondatoarea Organizației Naționale a Femeilor (NOW), înființată în 1966, „ca să se alăture revoluției” (avortului) [116]. Aceasta a devenit membru în consiliul administrativ al NARAL.

Să nu uităm că feministele din secolul al XIX-lea se opuneau ferm avortului, dându-și seama că le dăuna femeilor, fiind un instrument de exploatare. Nici feministele din secolul XX nu au sprijinit cauza avortului la început. Rosemary Oelrich Bottcher, fosta președintă a organizației Feminists for Life (Feministe pentru Viață), scria:

 

„Prima ediție a cărții-manifest The Feminine Mystique (Mistica feminină), de Betty Friedan, nici măcar nu face referire la avort. Legalizarea avortului nici măcar nu era pe lista de revendicări a nou-apărutei Organizații Naționale a Femeilor. În cartea sa din 1979, Aborting America (Avortarea Americii), dr. Nathanson își amintește că Lader ar fi zis: «Friedan trebuie să-și trimită soldații la noi – cât încă și-i mai poate controla».

Când l-am întâlnit pe Nathanson la convenția națională Dreptul la Viață, în iunie 1986, mi-a spus că le-au convins pe șefele de la Organizația Națională a Femeilor (NOW) că accesul simplu la avort legal era esențial pentru îmbunătățirea problemelor care amenințau bunăstarea femeilor, probleme pe care chiar Friedan le identifica în cartea ei.

«Le-am făcut să vadă liberalizarea avortului ca pe o problemă de drepturi civile, ca pe o chestiune fundamentală legată de drepturile femeii», mi-a explicat Nathanson.” [117]

 

Astfel, bărbații au conspirat cu succes la convingerea feministelor de frunte să includă avortul pe agenda lor ca remediu la alte aspecte care le preocupau.

Deși Friedan și-a petrecut restul zilelor ca suporteră a avortului, ea a criticat abordarea politizată pe care NARAL și NOW o aveau în această chestiune: „Din punctul meu de vedere, se pune prea mult accent pe avort… În ultimii ani a început să mă cam stânjenească concentrarea exclusivă asupra avortului, de parcă aceasta ar fi unica și esențiala problemă a femeilor, ceea ce nu este deloc” [118].

În 1981, Friedan chiar le-a sugerat feministelor „să-și unească forțele cu toți cei care au un real respect față de viață, inclusiv cu catolicii, care se opun avortului, și să lupte pentru opțiunea de a naște copii” [119].

Diverși autori și istorici recunosc că agenda avortului a fost promovată de bărbați care, la rândul lor au convins femeile și s-au folosit de ele pentru a câștiga sprijin și credibilitate. „Statistic, bărbații elitiști au fost întotdeauna mai înclinați să sprijine liberalizarea totală a avortului, cu toate că aveau nevoie de femei pentru a da glas acestui îndemn”, notează Stella Morabito [120].

În 1971, demograful Judith Blake a trecut în revistă statistici referitoare la opinia publică despre avort în perioada 1960–1970 și a ajuns la concluzia surprinzătoare că liberalizarea avortului nu se bucură de sprijin majoritar „în rândul persoanelor dezanvatajate și al femeilor”. Concluzia sa a fost că, în realitate, „legalizarea avortului se bucură de cel mai mult sprijin în rândurile bărbaților bine educați și integrați în sistem, care nu au convingeri religioase catolice” [121]. Blake a mai spus, exprimându-se elegant: „Bărbații de categorie socială superioară au cel mai mult de câștigat și cel mai puțin de pierdut din relaxarea legilor care restricționează avortul” [122].

Și astfel, America, țara care în anii 1800 dusese o adevărată bătălie pentru protejarea femeilor și a copiilor, a capitulat pe acest front în anii 1900. Iar efortul de a legaliza avortul a fost în principal condus – și încă la modul agresiv – de bărbați.

Întrebarea este: De ce? Dr. Nathanson avea propriile motive – cumva idealiste: grija pentru sănătatea și starea de bine a femeilor care făceau avorturi în clinici clandestine. El vedea legalizarea avortului ca pe un mijloc de a proteja sănătatea femeii.

Totuși, Nathanson, cofondatorul NARAL, s-a răzgândit mai târziu, denunțând avortul. El s-a străduit să readucă în America o mentalitate care respectă și femeia, și copilul.

Au fost toți bărbații la fel de altruiști ca Nathanson? Oare toți bărbații care luptau din greu în favoarea avortului erau preocupați de sănătatea femeii?

 

NOTE

 

[63] Edwin M. Hale, The Great Crime of the Nineteenth Century (Chicago: C.S. Halsey, 1867). Disponibil pe Internet la: http://archive.org/stream/greatcrimeofnine00hale/greatcrimeofnine00hale_djvu.txt

[64] Marvin Olasky, Abortion Rites: A Social History of Abortion in America (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1992), 291.

[65] A. K., Gardner, „Physical Decline of American Women”, Health Reformer, septembrie 1876. Citat în: Good Health, Vol. 11, (Good Health Publishing Company, 1876), p. 259.

[66] Olasky, Abortion Rites, p. 22.

[67] Ibid., p. 102.

[68] Serrin Foster, „How Men Convinced Women to be Pro-Abortion”, CatholicCulture.org, http://www.catholicculture.org/culture/library/view.cfm?recnum=111

[69] Elizabeth Cady Stanton. The Revolution, 5 februarie și 12 martie 1868.

[70] Mary Ann Glendon, „The Women of Roe v. Wade”, First Things, iunie-iulie 2003. http://www.firstthings.com/article/2007/01/the-women-of-roe-vwade-34

[71] Susan B. Anthony. The Revolution, July 8, 1869 (subl. mea).

[72] „Alice Paul”, articol din New World Encyclopedia. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Alice_Paul

[73] Ibid.

[74] Kate O’Beirne, „Pro-Life Women Fight For Feminism”, NationalReview.com, 23 ianuarie 2006. http://www.nationalreview.com/articles/216565/pro-life-women-fight-feminism/kate-obeirne

[75] McDowall’s Journal, mai 1833, p. 36. Citat în: Olasky, p. 141.

[76] Ibid., aprilie 1834, p. 31. Citat în: Olasky, p. 142.

[77] National Police Gazette, 14 februarie 1846, p. 205. Citat în: Olasky, p. 149.

[78] „The Evil of the Age”, New York Times, 23 august 1871. Citat în: Olasky, p. 153.

[79] AMA Report on Criminal Abortion, 1859, http://www.abortionessay.com/files/1859ama.html

[80] Frederick N. Dyer, „How Abortion Became Illegal in the United States”, Patheos.com, 25 mai 2011. http://www.patheos.com/Resources/Additional-Resources/How-Abortion-Became-Illegal-in-the-United-States-

Frederick-Dyer-05-25-2011.html

[81] H.R. Storer, „Criminal Abortion: Its Prevalence, Its Prevention, and Its Relation to the Medical Examiner …”, Microfiche #AN 0320 Citat în: Adelaide Nutting Historical Nursing Microfilm Collection, ca microfișă a unui articol tipărit în Atlantic Medical Weekly 1897, 209-218. Numerele de pagină ale ediției tipărite: 1-34, pp. 12-13. Citat în: Frederick Dyer, „John Preston Leonard’s ‘Quackery and Abortion:’ Blueprint for Horatio Robinson Storer’s Crusade Against Abortion?” http://horatiostorer.net/Quackery_and__Abortion.html#_ednref10

[82] Joseph Meredith Toner, Transactions of the American Medical Association, Vol. 16 (Philadelphia: Collins Printer, 1866), p. 723.

[83] Frederick N. Dyer, „How Abortion Became Illegal in the United States”, Patheos.com, 25 mai 2011. http://www.patheos.com/Resources/Additional-Resources/How-Abortion-Became-Illegal-in-the-United-States-

Frederick-Dyer-05-25-2011.html

[84] James Mohr, Abortion in America (New York: Oxford University Press, 1978) 240. Citat în: Olasky, p. 198.

[85] Journal of the American Medical Association, Vol. 46, (April 28, 1909) 1309. Citat în: Olasky, p. 194.

[86] Olasky, pp. 194-6

[87] Minutes of the Chicago Medical Society, vol. 17, octombrie 1905-iunie 1907. Citat în: Olasky, p. 196.

[88] Henry Marcy, „Education as a Factor in the Prevention of Criminal Abortion and Illegitimacy”, Journal of the American Medical Association, vol. 47 (1906, 1889). Citat în: Olasky, pp. 234-5.

[89] Olasky, p. 235.

[90] „Medicine: Abortions”, Time, 16 martie 1936. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,755930,00.html

[91] Dr. Frederick J. Taussig, Abortion: Spontaneous and Induced: Medical and Social Aspects (St. Louis: Mosby, 1936), p. 448. Citat în: Olasky, p. 261.

[92] Taussig, Abortion, 390. Cited in Samuel W. Calhoun, „Sowing the Wind, Reaping the Whirlwind: From Frederick Taussig’s Abortion: Spontaneous and Induced (1936) to Warren Hern’s Abortion Practice (1984)”, http://uffl.org/vol10/calhoun10.pdf

[93] The Abortion Problem (The Williams & Wilkins Co., 1944, care a publicat lucrările unei conferințe din 1942), 28. Citat în: Samuel W. Calhoun, „Sowing the Wind, Reaping the Whirlwind: From Frederick Taussig’s Abortion: Spontaneous and Induced (1936) to Warren Hern’s Abortion Practice (1984).” http://uffl.org/vol10/calhoun10.pdf

[94] Mary Calderone, „Illegal Abortion as a Public Health Problem”, American Journal of Public Health, Vol. 50. No. 7. p. 949. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1373382/pdf/amjphnation00308-0022.pdf

[95] The Abortion Problem: Proceedings of the Conference Held Under the Auspices of the National Committee on Maternal Health, Inc. (Baltimore: Williams and Wilkins, 1944) 50-2, 104. Citat în: Olasky, p. 262.

[96] Mary Calderone, ed., Abortion in the United States (New York: Hoeber-Harper, 1958) 166. Citat în: Olasky, 263.

[97] Calderone, ed., Abortion in the United States, p. 109. Citat în: Olasky, p. 263.

[98] Olasky, p. 273.

[99] Atlantic Constitution, 18 august 1962, 30. Citat în: Olasky, p. 280.

[100] The Gallup Poll, Public Opinion 1935-1971 (New York: Random House, 1972), 1984. Citat în: Olasky, p. 281.

[101] „The Cruel Abortion Law”, New York Times, 7 aprilie 1965.

[102] Leslie J. Reagan, When Abortion Was a Crime: Women, Medicine, and Law in the United States, 1867-1973 (Berkeley, Calif.: University of California Press, 1997), p. 222, v. nota 15 pentru lista statelor. V. și Sarah Kliff, „CHARTS: How Roe v. Wade changed abortion rights”, WashingtonPost.com, 22 ianuarie 2013. http://www.washingtonpost.com/blogs/wonkblog/wp/2013/01/22/charts-how-roe-v-wade-changed-abortion-rights/

[103] Douglas Martin, „Lawrence Lader, Champion of Abortion Rights, Is Dead at 86”, New York Times, 10 mai 2006. http://www.nytimes.com/2006/05/10/nyregion/10lader.html?_r=1&

[104] Bernard Nathanson, The Hand of God (Washington, D.C.: Regnery, 1996), p. 86.

[105] Bernard Nathanson, Richard N. Ostling, Aborting America (Garden City, New York: Doubleday, 1979), p. 31.

[106] Elaine Woo, „Lawrence Lader, 86; Activist for Abortion Rights Whose Book Was Cited in Roe Case”, Los Angeles Times, 14 mai 2006. http://articles.latimes.com/2006/may/14/local/me-lader14

[107] Margaret Sanger, Woman and the New Race (New York: Truth Publishing Co., 1920), p. 94. Citat în: Lawrence Lader, Abortion II: Making the Revolution (Boston: Beacon Press, 1974), p. 18.

[108] Lawrence Lader, Abortion II: Making the Revolution (Boston: Beacon Press, 1974), p. IX.

[109] Ibid.

[110] David J. Garrow, Liberty and Sexuality: The Right to Privacy and the Making of Roe v. Wade (Berkeley, Calif.: University of California Press, 1994), p. 292.

[111] Nathanson, Ostling, Aborting America, p. 32.

[112] Ibid., pp. 32-33.

[113] Ibid., p. 50.

[114] Ibid., p. 53.

[115] Ibid.

[116] Bernard Nathanson, The Hand of God (Washington, D.C.: Regnery Gateway, 1996), p. 88.

[117] Rosemary Oelrich Bottcher, „Men Launched the Movement to Legalize Abortion”, FeministsforLife.org. http://feministsforlife.org/news/menlaunched-the-movement-to-legalize-abortion.htm

[118] Betty Friedan, Life So Far: A Memoir (New York: Simon & Schuster), p. 377.

[119] Betty Friedan, The Second Stage: With a New Introduction (Cambridge, Mass.: Harvard Univ. Press, 1981, 1986 1991, 1998), pp. 246–8 (mai ales p. 247).

[120] Stella Morabito, „Feminist enablers of the war against women”, Washington Examiner, 11 martie 2012. http://washingtonexaminer.com/feministenablers-of-the-war-against-women/article/361536#.UQQ6efL9V8M

[121] Judith Blake, „Abortion and Public Opinion: The 1960-1970 Decade” 1971. Citat în: Eva R. Rubin, editor, The Abortion Controversy: A Documentary History (Westport, Conn.: 1994), p. 107.

[122] Edward Manier, William Thomas Liu, W. D. Solomon, Abortion: New Direction for Policy Studies (University of Notre Dame Press, 1977), p. 7.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *