Capitole

CAPITOLUL IX

Vidul de bărbaţi

 

Deși știu că această carte va fi citită și de femei, și de bărbați, următoarele două capitole se adresează exclusiv fraților mei posesori de cromozomi Y.

Dar le invit și pe femei să citească în continuare. Sper ca informațiile și perspectiva prezentate să le fie de folos.

În acest capitol, vom trece pe scurt în revistă declinul bărbatului american și felul în care această stare de fapt influențează (sau nu) avortul. În următorul capitol, voi sublinia felul în care bărbații trebuie să acționeze dacă vor să-și salveze familia, comunitatea și națiunea.

Bărbaților, voi fi brutal de sincer cu voi. Au murit prea mulți oameni, au fost distruse prea multe femei și familii în timp ce noi mestecam jumătăți de cuvinte.

Bărbații americani și-au abandonat națiunea. Mă includ și pe mine în această categorie.

Ca să înțelegem mai bine epidemia de avorturi din zilele noastre, trebuie să avem curajul de a ne uita în oglindă. Avortul există din cauza noastră. Este promovat din cauza noastră. Există încă din cauza noastră. Iar sângele a milioane de copii este asupra noastră, la fel ca și haosul și rănile pe care această stare de fapt le-a provocat în viața femeilor și familiilor unei întregi generații.

Fie că ești tatăl unui bebeluș avortat sau nu, azi eşti nevoit să te confrunți cu realitatea avortului.

 

Unde au dispărut bărbaţii adevăraţi?

În timp ce Planned Parenthood primește un buget de peste un miliard de dolari, suma totală a finanțărilor de care dispun grupările pentru viață din SUA este de vreo 30 de milioane de dolari. Efortul lor pecuniar este numai o mică parte din eforturile care trebuie făcute pentru a continua lupta cu flagelul avortului.

Și totuși, americanii cheltuie 13 miliarde pe an pe pornografie [277] . Cea mai mare parte a acestor bani ies direct din buzunarele noastre, oameni buni! Găsim destui bani în bugetul personal pentru pornografie, alcool și alte plăceri, dar se pare că nu găsim banii, timpul sau resursele pentru a ne salva copiii și familiile.

Am devenit o generație de bărbați delăsători, indisciplinați, nesăbuiți, dependenți de plăceri. Ne-am uitat locul în societate și, din această cauză, permitem curmarea unei vieți umane la fiecare 25 de secunde. Repetăm iar și iar comportamentul lui Adam, evitând asumarea responsabilității pe care o implică actele noastre sexuale, căsătoria noastră, familia noastră, comunitatea și națiunea noastră. Dar suntem ași la statistici sportive sau la cunoștințe despre berea neagră. Iar cele mai aspre critici legate de avort trebuie îndreptate către bărbații care îl privesc ca pe o „chestiune feminină”.

Avortul nu e problema femeilor. Este problema părinților. Negarea constantă a acestui lucru reprezintă cel mai mare flagel care s-a abătut asupra sexului bărbătesc, devenit azi de-a dreptul patetic și inert. De aceea, lupta pentru apărarea copiilor nenăscuți este lăsată în cea mai mare parte pe mâna femeilor.

Prea puțini sunt bărbații care s-au dedicat luptei pentru interzicerea avortului. Celor mai multe femei care s-au implicat în această luptă le lipsește ajutorul celor care le lasă gravide și apoi se folosesc de avort ca de o metodă contraceptivă ce îi ajută să-și satisfacă în continuare apetitul sexual.

Dacă toți bărbații ar avea coloana vertebrală să intre în lupta pentru apărarea celor slabi, cine știe cât de mult am progresa în protejarea copiilor și mamelor! Neglijența și ignoranța noastră referitoare la miile de copii uciși înainte de a se naște ne condamnă fără drept de apel, deși pretindem că-L iubim pe Dumnezeu, că ne iubim soțiile și copiii.

Suntem cei mai teribili ipocriți.

Ne place că avortul a devenit o „problemă a femeilor”. Lăsând toată vina și responsabilitatea pe umerii lor sub pretextul că fac „o alegere informată”, noi ne spălăm pe mâini și ne continuăm stilul egoist de viață.

Bărbatul de azi și-a scăpat din frâu apetitul sexual. Datorită culturii noastre saturate de sex, putem acum face sex cu oricâte femei în mod regulat. Ideea de monogamie a devenit „demodată” și „tradițională”. Așa că, aceia dintre noi care se simt mai luminați, se bucură ani la rând de libertatea sexuală, schimbând partenerele una după alta când au chef, iar toate astea în numele progresului.

Bărbatului nu-i place ca femeia să fie gravidă. În primul rând, înseamnă că nu va mai face sex. Femeile gravide nu prea au chef de asta, mai ales când sarcina avansează. Iar după naștere, copilul impune cu totul alt stil de viață. Plânge în toiul nopții, trebuie să-i schimbi scutecele, iar simplul fapt că ești părinte implică un uragan emoțional care poate ruina libidoul. Copilul devine centrul vieții părinților, alungând de acolo plăcerea sexuală.

Sarcina mai înseamnă și responsabilitate. Acum, femeia are nevoie de noi, bărbații, ca să o ajutăm și chiar să plătim niște facturi. Cât timp e însărcinată, va vorbi numai de pătuțuri, hăinuțe, lapte praf și scutece. Acestea costă bani și se simt la buzunar. Asta înseamnă să cheltuim mai puțin pentru plăcerile noastre: jocuri video, pornografie, fotbal și bere.

Sarcina mai înseamnă și stabilitate. Dacă ne asumăm copilul, ne-o asumăm şi pe mamă. Poate că nu aveam asta în plan. Cât timp am obținut ce am vrut, nu am avut o problemă să fim alături de ea, deși aveam mereu un plan de rezervă. Dar un copil? Un copil înseamnă că suntem legați pe viață. Asta nu era în plan.

Așa că ar fi perfect dacă ar face un avort. E rapid, simplu și nu trebuie decât să plătești (câteodată nici măcar atât). Ea nu va mai fi gravidă și ne putem întoarce la stilul de viață lipsit de griji și axat pe sex. Dar nu vrem să rămânem cu asta pe conștiință. Așa că ne-ar conveni ca această procedură să o privească exclusiv pe femeie. Dacă ar fi o chestiune exclusiv feminină, nu ar mai trebui să ne simțim vinovați. Iar vestea bună e că, iată, avortul chiar asta a devenit: o problemă a femeilor.

Nici măcar nu mai trebuie să-i spună bărbatul să facă avort. Îl va întreba ea ce părere are. Iar noi nu trebuie decât să rostim formula magică: „E decizia ta. Eu te sprijin indiferent ce decizi”.

E același lucru cu a-i spune: „Du-te și avortează-mi copilul. Nu îmi pasă nici de tine, nici de el suficient încât să încerc să vă protejez”.

În plus, deja știm ce hotărâre va lua în clipa în care îi lăsăm ei decizia. Practic, îi răpim orice sprijin i-am putea oferi ca bărbați și lăsăm în întregime pe umerii ei povara deciziei și a responsabilității legate de copil. Cel mai probabil va face avort din panică, fiindcă își dă seama că nu ne pasă de ea sau de copil.

Nu e de mirare că am făcut din avort o problemă a femeilor. Pe lângă faptul că ne dă dreptul de a duce o viață eliberată de orice consecințe, ne transformă și în promotori ai drepturilor femeii.

Ne satisfacem propriile pofte egoiste cheltuind miliarde de dolari în industria sexului, în timp ce 3.500 de copii nenăscuți mor zilnic numai în America.

Cred că marea majoritate a bărbaților și-au însușit minciuna pe care presa le-o vinde de ani de zile. Suntem proști, imaturi, slabi. Ar trebui să fim recunoscători că mai stă vreo femeie cu noi, ca să ne împiedice să ne autodistrugem.

Suntem o generație de bărbați bătuți în cap de presă cu următoarele idei:

  • bărbații nu-și pot controla impulsurile;
  • bărbații sunt incapabili să conducă în familie și în comunitate;
  • bărbații sunt mai tonți decât femeile;
  • bărbații nu au dreptul să comenteze despre sau să se implice în problemele femeilor.

Ideologia a reușit cu succes să convingă bărbații că nu au nimic de spus în multe privințe. Chiar dacă am avea ceva de spus, nu avem dreptul să ne exprimăm.

 

Biserica absentă

La fel ca toate provocările din zilele noastre, relele morale și sociale sunt și în afara, și în interiorul Bisericii. În ciuda dovezilor biblice copleșitoare că trebuie să afirmăm și să apărăm viața nevinovaților, multe culte au cedat presiunii sociale și nu mai apără copiii nenăscuți. Să luăm, de exemplu, această declarație făcută de Biserica Metodistă Unită:

 

„Credința noastră în sfințenia vieții umane nenăscute ne împiedică să aprobăm avortul. Dar suntem obligați să respectăm și sfințenia vieții și bunăstarea mamei și a copilului nenăscut. Recunoaștem existența conflictelor tragice din interiorul vieții, care uneori pot justifica avortul, iar în astfel de cazuri sprijinim opțiunea legală la avort prin proceduri medicale realizate de furnizorii de servicii medicale certificați” [278].

 

Declarația este încâlcită și contradictorie. Biserica Metodistă Unită susține sfințenia vieții umane, susținând, însă, în același timp, în mod inexplicabil, avortul în cazuri ce țin de „viața și bunăstarea mamei”. Dacă s-ar referi doar la acele rare situații în care viața mamei realmente este pusă în pericol de sarcină, ar merita o discuție. Aceste situații, forte rare, sunt, într-adevăr, tragice.

Dar declarația menționează și „bunăstarea”, care poate însemna orice, mai puțin riscul de a muri. „Bunăstarea” se poate referi la partea financiară, la cea emoțională sau la faptul că femeia se va îngrășa pe parcursul sarcinii. Cine știe?

Declarația, în mod voit ambiguă, lasă loc pentru tot felul de interpretări, demonstrând astfel că Biserica Metodistă Unită se pronunță în favoarea avortului. Și alte biserici care se pretind creștine vorbesc în favoarea avortului. Cu 15 ani în urmă, am găsit un articol în revista World, care e valabil și azi. Se cheamă Silence of the Shepherds (Tăcerea păstorilor) și examinează în trei feluri tăcerea pastorilor în legătură cu problema avortului [279].

În primul rând, revista le-a cerut fruntașilor a 20 de culte creștine americane să îi trimită o predică pe care au ținut-o pe tema avortului. Numai șase dintre ei au putut să se conformeze. Alți trei i-au trimis doar paragrafe referitoare la avort care făceau parte din predici pe alte teme.

În al doilea rând, articolul prezenta rezultatele unui sondaj făcut de o studentă de la Universitatea Regent pentru teza ei de masterat. Aceasta pusese întrebări unui număr de 104 pastori din bisericile protestante tradiționale, din biserica evanghelică, cea a harismaticilor, precum și celor din bisericile fundamentaliste din regiunea South Hampton Roads a statului Virginia. 76% din aceștia erau de acord că viața începe la concepție. 69% spuneau că biserica trebuie să vorbească despre avort. Doar 39% au spus că au ținut o predică întreagă pe tema avortului. Pastorii evanghelici au înregistrat cel mai mare procentaj în acest sens: 58%.

Concluzia autoarei sondajului, Molly Stone: „La nivel personal, liderii religioși creștini de nivel mediu nu-și încurajează biserica să se implice în activitățile pentru viață”. Ea mai observa: „Chiar dacă sunt acțiuni pe care aceștia le consideră foarte acceptabile, totuși nu le întreprind”. Deși 70% dintre pastori au spus că centrele de criză pentru femei însărcinate erau organizațiile lor preferate în ceea ce privește activitatea pentru apărarea vieții, tot aceștia au declarat că nu ar sprijini un astfel de centru.

Editorul revistei World, Marvin Olasky, adăuga în articol: „Doar o treime și-au încurajat enoriașii să participe la un marș pentru viață sau au făcut vreodată o proiecție cu un film care să promoveze cauza pentru viață. Doar 17% au sprijinit pichetarea sau rugăciunea la clinicile de avort. Doar 7% încurajau salvarea femeilor care voiau să facă avort”.

În al treilea rând, pentru articolul respectiv, revista World le-a cerut unor cunoscuți lideri ai mișcării pentru viață să comenteze implicarea bisericii în chestiune. Aceștia i-au răspuns în unanimitate că biserica era marele absent în această privință. Dr. John Willke, care a contribuit la crearea mișcării moderne americane pentru viață la finele anilor 1960, a spus că tăcerea bisericilor din America este „mortală” și larg răspândită: „O vezi la toate cultele”.

Frederica Matthewes Green înțelege tăcerea cultelor: „Din punctul de vedere al activiștilor mișcării, reacția bisericilor a fost din registrul slab spre plângăcios. Chiar dacă fiecare cult are declarații mărețe antiavort la activ, sprijinul activ pentru această cauză, mai ales la nivel local, arată insuficient” [280].

Problema poate fi deopotrivă cauză, dar și efect al altor cauze. Pastorii și preoții s-ar putea să se ferească de abordarea temei avortului în biserică fiindcă foarte mulți din biserică au făcut avort. Dar, tocmai pentru că nu vor să abordeze subiectul, oamenii nu înțeleg pe deplin ce este avortul și ce efecte nocive are. Așa că fac avorturi în continuare. Iar biserica e în poziția penibilă de a-și înstrăina enoriașii care au făcut avort. E un cerc vicios care sfârșește numai prin moarte și tristețe.

Iar avortul e frecvent în rândul americanilor care merg la biserică. Institutul Guttmacher raportează că 65% din femeile care fac avort se prezintă drept protestante (37%) sau catolice (28%). Vreo 20% din cele care se prezintă drept creștine se identifică prin cuvântul „renăscută”, iar 15% din cele care fac avort participă la slujbe religioase cel puțin o dată pe săptămână [281].

Dar de ce este atât de ineficientă biserica în privința avorturilor? De ce avortul este la fel de răspândit printre cei care merg la biserică precum și printre cei care nu merg?

Tot din cauză că bărbații trădează biserica.

 

Bărbaţii sunt bărbaţi… sau femei

Din moment ce 85% din avorturi le fac mamele necăsătorite, e evident că bărbații nu reușesc să pună căsătoria într-o lumină adecvată.

Nu vreau să abordez aici dezbaterea publică despre căsătorie. Indiferent de cum vedeți căsătoria, două adevăruri sunt valabile în ce o privește:

Furnizează limite pentru sexualitatea bărbatului.

Furnizează un cadru de securitate pentru nașterea și creșterea de copii.

Când un bărbat și o femeie își jură credință, cad de acord să se dedice exclusiv unul celuilalt din punct de vedere sexual și să rămână împreună de dragul cuplului și al copiilor.

Acest jurământ este încălcat ridicol de des. Dar problema nu este legământul și instituția căsătoriei. Problema o reprezintă cei care participă la ele. Bărbații și-au pierdut busola cu privire la căsătorie. Mark Driscoll, un pastor foarte vocal din Seattle care a scris, împreună cu soția sa, Grace, cartea Real Marriage (Adevărata căsătorie), observă în mod corect că în cultura americană apar prea mulți „băieți care au învățat să se radă”. Aceștia sunt bărbați adulți care refuză să-și asume responsabilitățile masculine date de Dumnezeu și trăiesc o viață de eterni adolescenți. În loc să ia pe umeri povara adevăratei bărbății la douăzeci de ani, se mulțumesc cu slujbe fără perspectivă, stau cu părinții sau își iau câte o prietenă alături de care se bucură de privilegiile căsătoriei fără a-și asuma și obligațiile survenite din aceasta.

Datele de la Biroul de Recensământ sunt revelatorii. În 1960, vârsta medie la care bărbații se căsătoreau era de 22,8 ani, pe când în 2012 aceasta a urcat la 28,6 ani. Dar mai e ceva, care ilustrează și mai acut acest așa-zis sindrom al lui Peter Pan. Sociologii leagă trecerea la vârsta adultă de cinci faze distincte: încheierea școlii, părăsirea căminului părintesc, independența financiară, căsătoria și nașterea de copii. În 1960, 65% din bărbați treceau prin toate aceste faze înainte de 30 de ani [282]. În 2000, numai o treime din bărbații în vârstă de 30 de ani făcuseră asta [283].

Fără să le căutăm scuze bărbaților, este adevărat că un factor responsabil de acest efect este feminismul, care a schimbat rolurile tradiționale și, în anumite cazuri, i-a făcut pe bărbați să spună „Nu” căsătoriei. Doar 29% din bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 34 ani spun că o căsătorie împlinită este unul din cele mai importante lucruri în viață [284]. Dacă bărbații, care devin tot mai egoiști și dependenți de plăceri, își pot hrăni apetitul sexual în afara limitelor căsătoriei, își pot controla banii fără să fie nevoiți „să investească” în aspectele normale ale unei relații de angajament cu o femeie și pot evita să aibă copii cât de mult vor ei, de ce să se mai căsătorească?

Deși feminismul din secolul XX a avut părțile lui bune, a avut și neajunsuri. Hanna Rosin, autoarea cărții The End of Men (Sfârșitul bărbaților), scria în The Atlantic, prin 2010, despre declinul bărbaților și emanciparea femeilor:

 

„Bărbații au fost sexul dominant încă din zorii umanității. Dar, pentru prima dată în istoria lumii, acest lucru se schimbă – și cu o viteză șocantă… Anul acesta, pentru prima dată în istoria Americii, forța de muncă a ajuns să fie formată mai mult din femei, care dețin acum majoritatea slujbelor din țară. Clasa muncitoare, care a definit pentru mult timp noțiunea de masculinitate, se transformă încet într-un matriarhat, bărbații fiind tot mai absenți din gospodării, iar femeile luând majoritatea deciziilor. Femeile domină azi facultățile și școlile profesionale – la fiecare doi bărbați care-și primesc diploma de licență, trei femei se bucură de același lucru. Din cele 15 categorii de slujbe care se preconizează a înregistra cele mai mari creșteri în următorul deceniu în SUA, numai două nu sunt ocupate majoritar de femei” [285].

 

Dar unde sunt bărbații?

Sunt ocupați, se pare. Își cultivă partea feminină.

Presa a promovat excesiv ideea femeilor puternice și a bărbaților slabi. S.T. Karnick scrie despre episodul-pilot al unui serial care trebuia să se numească Big Shots (Granguri) și care ulterior s-a amânat. În acest episod, un bărbat divorțat anunță: „Bărbatul e noua femeie”. Karnick comentează:

 

„Răzoiul împotriva băieților se pare că a creat trei mari modele de caracter pentru bărbatul adult al timpurilor noastre: tipii sensibili care vor să le facă pe plac femeilor; plângăcioșii și tonții care nu vor decât să fie lăsați în pace să bea bere și să se joace pe videoconsole cu alți tonți de seama lor; și brutele care, în ciuda nefireștii educații care plutește-n aer și aspiră să-i feminizeze, sunt mereu preocupați să demonstreze cât de duri sunt, comportându-se tot mai bădăran. Desigur, sunt și exemple de bărbați decenți, realmente masculini, dar sunt tot mai mult trecuți cu vederea de o cultură și o educație tot mai feminizante” [286].

 

Încercați repede să vă gândiți la un serial tv de comedie din ultimii ani în care tatăl sau personajul principal masculin să nu fie un cretin lipsit de voință: Everybody Loves Raymond, King of Queens, Doi bărbați și jumătate, Familia Simpson, American Dad.

Un alt cititor al articolului lui Karnick mi-a mărturisit că i-a fost „greu să inventeze un personaj de televiziune care să aibă calitățile masculine tradiționale și să nu fie vreun mocofan lăudăros numai mușchi și fără creier. Unde sunt personajele din serialele anilor 1950, 1960 și chiar 1980?” [287]

Feminismul modern a ucis orice aspect pozitiv al bărbăției, iar bărbații au permis asta, după cum observă amar dr. Laura Schlessinger:

 

„A devenit dificil să mai găsești bărbați care prețuiesc virginitatea, puritatea și inocența, din moment ce femeile se îmbracă provocator… un bărbat care să pună la bătaie tot ce e rațional posibil pentru a proteja și îngriji, din moment ce femeia a zis că se poate descurca și fără el. Bărbații de acum își imaginează că pot beneficia de mai puțină presiune și responsabilitate și le folosesc pe femei pentru a asigura achiziția de bunuri suplimentare. Nu vede niciun rost în a se sacrifica pentru ceea ce vede drept un mit castrator, care le strică tot cheful. Bărbatul se gândește: Deschide-ți ușa singură, ocupă locul dacă ajungi la el înaintea mea, ia-ți o slujbă, ca să mă relaxez și eu, dacă tot ai spus că suntem egali, plătește-ți masa, dacă tot ai spus că poți să le faci pe toate… ei bine, fă-le! Cavalerismul a murit ucis de feminism” [288].

 

Bărbații au permis să fie descriși drept creaturi brutale, hipersexuale, nu prea inteligente, care nu se prea descurcă în viață fără o femeie care să le spună ce să facă. Am crezut în minciuna asta și acum trăim în ea.

În mod ironic, chiar apărătorii avortului se plâng despre lipsa de implicare a bărbaților. Ann-Taylor Fleming cerea cândva o implicare mai mare a bărbaților în sprijinul liberalizării avortului, spunând:

 

„Presupun că mulți au lăsat gravide femei la viața lor și apoi au scăpat basma curată într-un mare fel… când femeile au avortat… Ar fi cu siguranță drăguț să auzim ceva din partea tuturor acelor bărbați a căror viață s-a schimbat, s-a îmbunătățit și ușurat substanțial tocmai pentru că nu au fost obligați să devină părinți” [289].

 

Oare mai știm să recunoaștem un bărbat înțelegător, disciplinat, puternic și stabil? Mai recunoaștem noi bărbații ca protectori ai familiei și nației? Libertatea și prosperitatea de care ne bucurăm au fost dobândite printr-un uriaș sacrificiu personal – de bani, timp și sânge – din partea a milioane de persoane, în cea mai mare parte bărbați.

Așadar, în cazul avortului, de ce bărbații nu-și mai protejează propriii copii și pe mamele acestora?

 

Sunt bărbaţii de acord cu caracterul sacru al vieţii?

Acționăm în funcție de convingerile noastre. Este adevărat cu privire la orice aspect al vieții noastre. Suntem creaturi care se comportă în funcție de cum văd lumea.

În cartea How Now Shall We Live? (Cum să trăim de acum?), Chuck Colson a avansat trei întrebări fundamentale pe care și le pune oricine, conștient sau nu, pentru a-și organiza viața în funcție de răspunsurile la ele:

  1. De unde venim și cine suntem?
  2. Ce s-a întâmplat rău cu lumea?
  3. Ce putem face pentru a repara lumea?

Principalele noastre convingeri legate de cine suntem, de ce suntem aici și ce e în neregulă cu lumea dictează în mare parte comportamentul nostru. Dacă noi, ca bărbați, avem o viziune egocentristă asupra vieții, ne comportăm într-un fel care ne aduce beneficii exclusiv nouă. Dacă noi, ca bărbați, am avea o viziune altruistă despre lume, ne-am comporta într-un fel care ar fi spre folosul celor din jur.

Dacă am crede în Dumnezeu, am tinde să (încercăm să) ne comportăm astfel încât să ne demonstrăm recunoștința față de El. Dacă nu credem în Dumnezeu, tindem să ne comportăm în moduri care reflectă alte valori umane relative. Printre acestea se pot număra lucruri onorabile, precum morala, etica sau comunitatea. Sau se pot reflecta lucruri mai josnice, precum răzbunarea, setea de putere sau haosul.

În orice caz, felul în care acționăm, felul în care ne petrecem timpul și cel în care ne investim banii reflectă toate viziunea noastră despre lume. Acționăm în funcție de lucrurile în care ne punem credința.

Iar motivul principal pentru care noi, ca bărbați, nu protejăm viața și bunăstarea femeilor și copiilor nenăscuți este că nu mai credem cu adevărat în sfințenia vieții umane, în orice fel s-ar manifesta aceasta.

Dacă am crede cu adevărat că fiecare femeie are o valoare inestimabilă și că noi, ca bărbați, ar trebui să lucrăm împreună cu ele și să ne dăruim lor, nu am mai considera avortul ca pe o opțiune.

Avortul exploatează femeile și, după cum s-a văzut, este nociv pentru bunăstarea lor emoțională, spirituală și uneori chiar și fizică. Avortul degradează femeia și lărgește prăpastia dintre sexe. În ultimă instanță, le dă putere bărbaților, înjosindu-le pe femei.

Dacă am crede cu adevărat că fiecare femeie are o valoare inestimabilă și că noi, ca bărbați, ar trebui să lucrăm împreună cu ele și să ne dăruim lor, nu am mai fi dependenți de pornografie, nu am mai avea aventuri extraconjugale și nu am mai schimba partenerele de sex una după alta. Toate aceste lucruri distrug relații, descurajează angajamentul unuia față de celălalt și generează nesiguranță.

Dacă am crede cu adevărat că fiecare ființă umană – concepută în mod planificat sau nu – are valoare eternă și că noi, ca bărbați, avem onoarea și privilegiul de a proteja și apăra o viață nevinovată, ne-am ridica masiv și am lupta până la sânge pentru copiii noștri nenăscuți. Nu numai că ne-am recuceri controlul asupra propriei sexualități, ca să nu mai provocăm sarcini nedorite, dar vom cere dreptul de a proteja viața nevinovaților. Am condamna public precedentul Roe vs. Wade – și nu numai pe motivul că le oferă libertate totală celor care vor să curme viața copiilor nenăscuți. Ci și pentru că ne interzice să-i protejăm pe cei care depind de noi pentru adăpost și siguranță.

Așadar, de ce bărbații nu sprijină cu adevărat conceptul de sfințenie a vieții? Răspunsul stă în discuția despre viziunea asupra lumii. De unde venim și cine suntem? Dorința și pasiunea de a proteja viața copiilor nenăscuți are legătură directă cu răspunsul pe care ni-l dăm la această întrebare.

Cu ușoare variații, americanii se împart în două mari tabere în ceea ce privește explicația pe care și-o oferă despre originea omului: suntem creați sau am evoluat. Multe mari religii ale lumii pretind că un Creator a adus lumea și umanitatea la ființă. O formă de viață superioară ne-a proiectat, ne-a dat viață și ne-a pus aici.

Dacă credem astfel, vom tinde să credem și că această Ființă a avut o rațiune sau un motiv pentru a ne crea. În timp ce teiștii cred că Dumnezeu a creat lumea și ne-a lăsat singuri să cultivăm și să dezvoltăm planeta, alte religii prezintă un Dumnezeu care se implică îndeaproape în Creația Sa și lucrează asupra acesteia.

Fiindcă acest Creator este mai înalt și mai înțelept decât noi, El are și un plan pentru noi. Iar noi, ca oameni, trebuie să acceptăm lucrarea Sa prin intermediul nostru, chiar dacă de multe ori aceasta intră în contradicție cu ceea ce ne-am dori noi aici, pe Pământ.

Astfel, din punctul de vedere al acestei viziuni despre lume, răspunsul la întrebarea: „De unde am venit?” este: „De la Creator”. Această credință-certitudine dă valoare vieții și scop existenței.

Dacă credem că am evoluat fără nicio intervenție din partea unei ființe superioare, valoarea vieții nu mai e determinată de ceva mai presus de noi. Dăm noi înșine orice valoare considerăm acestei vieți. Această valorizare poate fi bazată pe diverși factori, printre care filozofie, cultură, condiții sociale și financiare și altele.

La întrebarea: „De unde am venit?”, oamenii care cad în categoria aceasta cred că răspunsul este: „Am evoluat fără intervenția niciunei ființe supreme”.

A doua parte a întrebării despre viziunea asupra lumii și răspunsul la ea izvorăsc natural din prima parte. Persoana care crede într-un Creator de orice fel cunoaște în mod firesc răspunsul la întrebarea: „Cine suntem?” Acesta este: „Suntem ființe create de o ființă superioară”. Cel care crede în evoluție va răspunde la această întrebare altfel, și anume: „Suntem ființe evoluate care au apărut din întâmplare”.

Diferența majoră și vitală în lupta pentru apărarea copiilor nenăscuți este valoarea. Viziunea noastră despre lume determină cât de mult preț punem unul pe celălalt și pe viața umană în general. Dacă credem că suntem creați de o ființă superioară, valorile noastre nu sunt autodeterminate. Ființa supremă are prerogativul de a conferi valoare. Dacă am evoluat la întâmplare, noi înșine suntem cei care definim valoarea vieții umane după bunul plac. Nu avem de răspuns în fața nimănui de sus. Astfel, motivul principal pentru care bărbații americani nu se implică activ în apărarea vieții umane este că ei nu cred că sunt creați de o ființă supremă care are un scop și un plan pentru ei. Ei cred că am evoluat, iar asta ne conferă autoritatea și puterea de a conferi vieții umane orice valoare socotim noi de cuviință.

Sunt multe exemple de bărbați atei care susțin viața, iar eu îi aplaud. Ei valorizează viața pe motive morale sau de etică, nu din perspectiva existenței unui Creator. Desigur, și această valoare pe care ei i-o conferă vieții este tot una ce depinde de bunul plac uman și se poate schimba în funcție de acesta. Însă valoarea pe care o conferim vieții când credem într-un Creator suprem nu se supune variațiilor omenești de perspectivă.

Exemple de conferiri arbitrare de valoare abundă în istorie. Sclavia modernă este pur și simplu devalorizarea unei populații de către alta pentru a-și servi scopurile. Traficul de persoane este devalorizarea unor categorii de femei pentru a servi scopurilor altor grupuri, de obicei formate din bărbați.

Avortul este devalorizarea vieții umane pe criteriul stadiului ei de dezvoltare, pentru a servi scopurilor altor oameni aflați mai sus pe scara dezvoltării.

Toate aceste cazuri sunt, desigur, discriminatorii. Sclavia discriminează pe criteriul de rasă, traficul de persoane discriminează în general pe criteriu de sex, iar avortul discriminează și pe criterii rasiale, și pe criterii de sex, la care adaugă încă un criteriu de discriminare: cel al stadiului de dezvoltare.

Cum de reușește avortul să discrimineze în atât de multe feluri? El își are originea în ideologia eugenistă, care este în mod tipic bazată pe discriminare rasială. Avortul exploatează femeile, așadar discriminează pe criteriu de sex. Și discriminează ființele umane nematurizate biologic, care încă nu pot vorbi, nu se pot exprima și nici nu pot deschide proces la tribunal. Avortul discriminează și pe criterii de handicap: în America, peste 90% din copiii diagnosticați prenatal cu Sindrom Down sunt avortați.

În mod ironic, culturii americane îi repugnă profund sclavia și traficul de persoane. Discriminarea pe criterii de sex sau rasă ni se pare dezgustătoare și inacceptabilă. Dar încă nu înțelegem forma complexă de discriminare împotriva femeii și copilului pe care o presupune avortul.

Când se pronunță în favoarea avortului (fie în mod activ, fie pasiv, prin ignorarea problemei), bărbații în general nu își pun întrebări legate de viziunea lor despre viață. Însă orice bărbat care permite și chiar aprobă avortul ca pe un drept și un act moral nu face în mod logic și clar decât să aloce o valoare arbitrară și redusă mamei și copilului. Putem, așadar, trage concluzia că bărbații care sunt pentru avort cred că nu suntem creați, ci am evoluat, iar aceasta ne permite să ne determinăm singuri propriile valori.

Sau aceștia cred într-un Creator care ignoră sau dezaprobă valoarea vieții umane.

Ignoranța joacă un rol esențial în afirmarea culturală a avortului. Mulți bărbați care pretind că au credință în Dumnezeu sunt în favoarea avortului și asta pentru că fie nu-și iau în serios credința, fie nu i-au studiat dogmele, ceea ce face afirmarea religiei lor slabă și incoerentă. Și mai sunt bărbații care se pronunță pentru viață până când se confruntă cu o sarcină nedorită în familie. Tatăl, prietenul, soțul sprijină politic mișcarea pentru viață, până când o sarcină îi încurcă planurile personale. Atunci își pierde credința și devine un ipocrit, care apără public cu vorbe dreptul la viață, dar în particular se învoiește cu crima.

În oricare din cazuri, acești bărbați nu au fost niciodată serioși sau cu adevărat implicați în protejarea vieții umane inocente și a egalității între sexe.

 

Filozofii tentante

Chiar dacă mulți bărbați se declară pentru viață și refuză avortul în plan particular, există și filozofii subtile care le subminează determinarea în acest sens.

Principalele argumente sunt:

 

  1. Avortul este o problemă a femeilor.
  2. Viața câștigă valoare pe măsură ce se maturizează.
  3. Avortul e doar un mijloc de combatere a altor flageluri sociale, precum suprapopularea, abandonul, povara financiară asupra guvernelor.
  4. Grupările pentru-viață nu vor decât să salveze bebeluși, ignorând consecințele negative ale unei nașteri asupra familiei. Vor să salveze copii de la avort fiindcă le pasă de viață la modul abstract, dar apoi nu le mai pasă ce se întâmplă cu viața după naștere.
  5. Nu ar trebui să ne concentrăm asupra avortului, ci asupra reducerii numărului de sarcini nedorite.

 

  1. Avortul este o problemă a femeilor. Am abordat în detaliu această idee la începutul cărții. Trebuie încă un lucru să mai spunem: mulți bărbați care se pronunță sincer în favoarea vieții cred în același timp și că nu pot face nimic pentru a opri holocaustul copiilor. Fiindcă Roe vs. Wade le-a răpit bărbaților dreptul de a-și proteja propriii copii nenăscuți și fiindcă presa și guvernul continuă să repete neobosite mantra avortului ca problemă exclusiv a femeilor, acești bărbați tind să evite să se implice în problemă. Ei cred că nu au nici puterea, nici dreptul de a lupta pentru copiii nenăscuți și pentru o reală egalitate între sexe.
  2. Viaţa câștigă valoare pe măsură ce se maturizează. Fiindcă apărătorii avortului nu mai au argumente pentru a susține că viața din sânul femeii e doar un „mănunchi de celule”, sau „țesut fetal”, și-au rafinat argumentele. După ce știința medicală a dovedit fără putință de tăgadă că viața umană începe de la concepție și că noua viață este de la bun început un individ distinct și separat, cu propriul cod genetic şi care are doi părinți, dezbaterea din jurul avortului nu se mai referă la existența vieții în sine, ci la valoarea ei în acest stadiu de gestaţie.

Există autori care au abordat pe larg această discuție (de exemplu, Scott Klusendorf, în volumul The Case for Life / În apărarea vieții). Abordarea valorii progresive se poate strecura în gândirea bărbaților care se opun avortului, subminând angajamentul acestora față de copilul nenăscut și de mama lui. Ideea centrală a valorificării progresive spune că nenăscutul dobândește valoare pe măsură ce se maturizează. Avortul înainte de un anumit stadiu al dezvoltării lui este, se spune, acceptabil, dacă ne bazăm pe anumiți factori. Printre aceștia se numără așa-zisa viabilitate, abilitatea de a simți durerea, dezvoltarea anumitor organe, facultatea de a simți etc. Aceasta este o pantă alunecoasă și irelevantă pentru cei care pun preț pe viață. Ei recunosc că orice copil are valoare infinită în momentul creării sale, iar valoarea sa depinde de tipul acestei ființe, nu de stadiul de dezvoltare al acesteia (sau de alt factor variabil). Cu alte cuvinte, copilul nenăscut este la fel de viu la vârsta de o săptămână ca și la 30 de săptămâni – și la fel de mort dacă la unul din aceste stadii este avortat.

Abordarea valorizării progresive tinde să facă o zonă gri dintr-o chestiune care nu poate fi decât în alb sau negru.

Există bărbați care cred că avortul înainte de un anumit stadiu de dezvoltare este acceptabil. Nu este o perspectivă care afirmă viața, este o vedere care înclină în favoarea avortului. Una care permite unor vederi subiective să dicteze viața sau moartea.

  1. Avortul combate alte flageluri sociale. Primesc destul de frecvent emailuri de la persoane bine intenționate, pe care le preocupă în mod sincer bunăstarea socială. Acestea mă întreabă adesea de ce să salvăm copiii de avort când avem deja prea mulți copii care trăiesc pe banii statului, în sistemul de asistență maternală, în familii de drogați și așa mai departe.

Cu toate că îi înțeleg și le împărtășesc îngrijorarea în ceea ce privește copiii din societatea americană, premisa de la care pornește întrebarea lor este una tulburătoare.

Premisa lor este că e mai bine să curmi viața copiilor nenăscuți pentru a-i salva de la o viață posibil dificilă sau pentru a feri sistemul național de asigurări sociale de o povară în plus.

Mai pe șleau, e mai bine să ucizi decât să lași să trăiască.

Atât întrebarea acestor oameni, cât și premisa de la care ea pornește este plină de supoziții ilogice și paradoxuri. Iată câteva:

 

Presupunerea că e mai bine să fii mort decât în viață nu este o teorie testabilă. Din moment ce majoritatea nu am murit și nu ne-am întors după aceea la viață, sunt prea puține dovezi care să arate că moartea este preferabilă vieții. Deși multe credințe susțin că bebelușii și copiii nenăscuți sunt trimiși într-un loc bun după moarte, acestea nu propovăduiesc trimiterea lor intenționată în acel loc.

În mod ironic, sinuciderea ne oripilează și ne întristează. Când cineva alege în mod liber moartea în locul vieții, presupunând că moartea e mai bună, spunem că e o tragedie. Dar când părinții curmă în mod voit viața propriului lor copil, plecând de la premisa că moartea e mai bună pentru el, spunem că e dreptul lor să aleagă.

Când copiii cresc în condiții grele, este trist și suntem îndemnați să facem ceva. Dacă un copil crește la orfelinat, într-o familie săracă, fără tată, sau are alte probleme, comunitatea trebuie să-l ajute. Oare ne vom gândi să-i curmăm viața pentru a-i curma chinurile? Oare nu putem înțelege că lupta și obstacolele fac parte din condiția umană și adesea contribuie la sănătatea, productivitatea și succesul nostru ca oameni?

Deși sunt o mulțime de exemple triste de tineri din familii monoparentale care ajung să aibă probleme cu drogurile, alcoolul, abuzurile și violența, există și multe exemple de tineri care și-au alungat demonii și au ajuns la niveluri uimitoare de succes personal și profesional. Președintele Barack Obama este unul dintre aceştia: născut într-o familie monoparentală, în circumstanțe mai puțin favorabile, a ajuns cel mai puternic om din lume.

Oare avem noi dreptul să luăm viața cuiva înainte să-i dăm șansa de a experimenta viața din plin, cu bucuriile și suferințele ei, cu triumfuri și căderi, cu râs și cu plâns?

 

Această premisă ascunde de fapt o viziune în favoarea controlului populației. Ea pornește de la presupunerea că, dacă ești sărac, crești la orfelinat sau într-o comunitate dezavantajată, nu ești chiar o persoană în sensul deplin al cuvântului. Apărătorii vieții văd însă minunatul potențial, posibilitatea de răscumpărare și valoarea fiecărei persoane, indiferent de rasă, culoare a pielii, statut socioeconomic sau program guvernamental.

De asemenea, uităm mereu că americanii sunt foarte productivi. Cercetătorul Dennis Howard a calculat că, după 1973, când s-a liberalizat avortul, am pierdut 45 de trilioane de dolari (45.000 de miliarde de dolari) în termeni de produs național brut [290]. De ce nu mai face față sistemul național de pensii? Am curmat viețile oamenilor care azi ar fi adus bani în sistem.

La aceasta se adaugă alt fapt tulburător: când societatea își asumă rolul de a determina care persoană are rolul de a trăi și care nu, o ia pe o cale de pe care cu greu se mai poate întoarce. Dacă societatea poate determina valoarea vieții copiilor nenăscuți, poate determina valoarea oricărei vieți.

  1. Vreţi să salvaţi bebelușii, dar nu faceţi nimic pentru cei deja născuţi.” Am ezitat dacă să includ acest punct în discuție, dar se pare că și acesta contribuie la subminarea dorinței bărbaților de a proteja viața. Este o formă de intimidare de care apărătorii avortului se folosesc pentru a le băga pumnul în gură celor care nu sunt de acord cu ei.

Ideea promovată este că, dacă lucrezi pentru a proteja bebelușii și femeile de avort, dar tu însuți nu adopți, nu iei în grijă sau nu devii mentor pentru un copil, înseamnă că de fapt nu te preocupă viața. Te preocupă doar bebelușii. Angajamentul tău pentru a-i salva este superficial, iar tu ignori nevoile celor deja născuți.

Putem demonstra invaliditatea acestui raționament pe mai multe paliere:

 

Un bărbat care apără viața recunoaște salvarea de la moarte drept scopul său primordial și urgent. E problematic să spui că un astfel de scop ar trebui subordonat grijii pentru o persoană în viață care nu e însă în primejdie de moarte. Secția de urgențe a spitalului nu se închide pentru a acorda prioritate pacienților deja existenți în spital. Nici pompierii nu se desființează, pentru a se concentra pe construirea de case mai sigure în caz de incendiu. Și nici poliția nu renunță să vâneze criminalii, pentru a se dedica exclusiv prevenirii delincvenței. Societatea înțelege că protejarea și salvarea vieții este un obiectiv cu prioritate absolută. Furnizarea de îngrijiri pentru cei în viață este esențială, dar nu este suficientă dacă nu ne dedicăm în primul rând salvării de vieți.

Raționamentul pleacă de la presupoziția că bărbații care apără dreptul la viață nu se implică și în alte lucrări sociale. Este o falsă presupunere. Știu zeci de oameni care se luptă pentru dreptul la viață și sunt profund implicați și în alte activități, precum adoptarea, oferirea de asistență maternală, programe cu biserica, meditarea elevilor defavorizați, organizarea de grupuri de activități pentru tineret, implicarea în servicii sociale și alte programe de asistență, precum și o mulțime de alte inițiative legate de calitatea vieții celorlalți. Majoritatea celor care apără dreptul la viață al copiilor nenăscuți sunt atât de preocupați de aceștia și de familiile lor, încât le acordă porțiuni generoase din timpul, energia și resursele lor materiale, pentru a salva și îmbunătăți calitatea vieții în orice stadiu de dezvoltare a acesteia.

În societate, oamenii joacă o multitudine de roluri. A spune că unui bărbat care apără viața copiilor nenăscuți nu-i pasă de societate înseamnă să spui că rolul acestuia nu este unul vital. Am putea spune același lucru și despre cineva care are grijă de un copil deja născut. Dar, în realitate, ar trebui să fim recunoscători față de cei care îi ajută pe cei din jur în orice stadiu al vieții lor. Mulți dintre noi chiar asta facem.

 

  1. Nu ar trebui să ne concentrăm asupra avortului, ci asupra reducerii numărului de sarcini nedorite. Este o afirmație obișnuită, chiar și în rândurile celor care luptă împotriva avortului. Ei sesizează cumva că adevărata cauză a avortului este de fapt promiscuitatea sexuală, pornografia și destrămarea căsătoriei și familiei ca instituții.

La afirmația subliniată mai sus, eu răspund de obicei: „Ați fi de acord cu închiderea centrelor de tratament pentru cancer pentru a finanța mai bine cercetarea cancerului? Sau poate că ar trebui să închidem camerele de urgență ale spitalelor pentru a ne concentra pe programe educaționale de prevenție a accidentelor?”

Problema cu această afirmație este că presupune că epidemia de avorturi este o problemă liniară, de tip cauză-efect.

Dar nu este așa. În primul rând, avortul este mai degrabă o țesătură care cuprinde o mulțime de cauze, efecte, simptome, condiții și circumstanțe.

În al doilea rând, dacă te concentrezi pe munca de prevenție, dar refuzi să oprești avorturile, obții tot milioane de decese și familii distruse. Ignorarea morții nu ajută prevenția, ci ignoră chiar viețile disprețuite de propovăduitorii avortului. E ca și cum ai folosi ambulanța și pe post de dric.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne străduim să identificăm și să combatem toate cauzele avortului. Dar să facem asta cu prețul altor copii uciși sub nasul nostru este sfruntat și complet lipsit de etică.

În multe cazuri, o sarcină neplanificată reușește să devină catalizatorul unei schimbări pozitive în viața părinților. Uneori îl stimulează pe partener să-și caute de lucru, pentru a putea avea grijă de copilul la care până acum nu se aștepta. Mama ar putea în cele din urmă se renunțe la droguri, pentru că acum îi pasă de altcineva decât de ea însăși. Bunicii intră și ei în peisaj și își găsesc un rost, ajutând la îngrijirea nepotului.

Tindem să vedem sarcina neplanificată ca pe ceva complet negativ. Dar, după cum știu toți părinții, un bebeluș schimbă totul. Iar schimbările pe care acesta le aduce sunt cel mai adesea extrem de pozitive pentru întreaga familie, chiar dacă vine pe neașteptate. Un bebeluș ne face cel mai adesea să dăm tot ce e mai bun din noi, ne învață sacrificiul de sine și poate fi catalizatorul unei evoluții uriașe și al unei schimbări în viața părinților și a familiei extinse.

Poate că v-am exasperat deja. Se pare că bărbații sunt niște porci absoluți, complet incapabili de a-și controla apetitul sexual. Au devenit atât de feminizați că sunt aproape de nerecunoscut. Majoritatea nu știu nimic despre avort, iar mulți susțin practica în mod tacit – chiar și cei care merg la biserică. Cei care sprijină și afirmă valoarea vieții sunt păsări rare. Și sunt în mod constant ispitiți să renunțe la pasiunea lor și la angajamentul asumat, fiindcă asupra lor se exercită puternice forțe sociale și intimidări, la care se adaugă incapacitatea de a face ceva din punct de vedere juridic. Cultura noastră crede cu convingere că bărbații nu au nimic de spus în decizia cu privire la avort, iar majoritatea și-au acceptat soarta.

Chiar nu pot face nimic bărbații pentru a promova adevărata egalitate între sexe și a-și salva copiii nenăscuți și familia de la holocaustul avorturilor?

Ba da.

Noi putem pune capăt acestei stări de fapt.

 

NOTE

[277] „The internet porn ‘epidemic’: By the numbers”, TheWeek.com, 17 iunie 2010. http://theweek.com/article/index/204156/the-internet-pornepidemic-by-the-numbers

[278] Declarație despre avort în Book of Discipline of The United Methodist Church. http://www.umc.org/site/apps/nlnet/content.aspx?c=lwL4KnN1LtH&b=5066287&ct=6467539

[279] Marvin Olasky, Telling the Truth: How to Revitalize Christian Journalism. http://www.worldmag.com/world/olasky/truth12.html

[280] Frederica Mathewes-Green, „How should churches handle the delicate issue of abortion when nearly one-fifth of women who get abortions are sitting in our pews?” ChristianityToday.com, 18 ianuarie 2011.

http://www.christianitytoday.com/biblestudies/bible-answers/spirituallife/sittingourpews.html?start=1

[281] Rachel K. Jones, Lawrence B. Finer and Susheela Singh, „Characteristics of U.S. Abortion Patients, 2008”, Guttmacher Institute, pp. 9-10. http://www.guttmacher.org/pubs/US-Abortion-Patients.pdf

[282] „Estimated Median Age at First Marriage, by Sex: 1890 to the Present”, U.S. Census Bureau. http://www.census.gov/hhes/families/files/ms2.csv

[283] Robin Marantz Henig, „Why are so many people in their 20s taking so long to grow up?” New York Times, 18 august 2010. http://www.nytimes.com/2010/08/22/magazine/22Adulthood-t.html?_r=0

[284] „Young Men and Women Differ on the Importance of a Successful Marriage”, Pew Research Center, 26 aprilie 2012. http://www.pewresearch.org/daily-number/young-men-and-women-differ-on-the-importance-of-asuccessful-marriage/

[285] Hannah Rosin, „The End of Men”, TheAtlantic.com, iulie-august 2010.

http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2010/07/the-end-ofmen/308135/

[286] S. T. Karnick, „Girly Men: The Media’s Attack on Masculinity”, Salvo.org. http://www.salvomag.com/new/articles/salvo4/4karnick.php

[287] „The Feminization of the American male”, RedState.com. http://archive.redstate.com/blogs/bs/2008/jun/13/the_feminization_of_the_american_male

[288] Dr. Laura Schlessinger, The Proper Care and Feeding of Marriage (New York: HarperCollins Publisher, 2007), p. 3.

[289] Spectrum, National Public Radio, 11 mai 1990. Citat în: Mark Crutcher, Lime 5: Exploited by Choice (Denton, Texas: Life Dynamics, Incorporated, 1996), pp. 175-6.

[290] Thaddeus M. Baklinski, „Researcher: Economic Impact of Abortion in U.S. Since 1970 – $35 to $70 Trillion”, LifeSiteNews.com, 21 octombrie 2008. http://www.lifesitenews.com/news/archive//ldn/2008/oct/08102109

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *